Cinci teme de reflectie

Un pierzator pe toata linia

de Ioana Avadani (Centrul pentru Jurnalism Independent) | Foto: Flickr /marcovdz 08-12-2016

Ioana Avadani, directorul executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent, abordeaza cinci teme aparent disparate, dar fundamentale pentru a intelege incotro se indreapta relatia tot mai complicata si confuza dintre nevoile publicului, rolul mass-media, clientelismul politic si lumea noua a informatiei in epoca tehnologiei.

***
  • Peste 1600 de sesizari inaintate Consiliului National al Audiovizualului in perioada 2014-1016 n-au mai ajuns sa fie luate in discutie de forul de reglementare, prescriindu-se. Un sfert dintre plangeri vizau Antena 3 și aproape jumatate dintre reclamatii semnalau derapaje ale televiziunilor de stiri. Garant al interesului public, CNA nu a gasit totusi timp pentru a dezbate sesizarile unor cetateni in termenul prevazut de lege.

 
  • Tema finantarii serviciilor publice de media a produs in aceasta toamna o ciocnire la nivel inalt, intre presedintele Klaus Iohannis si liderul PSD Liviu Dragnea. Ultimul a initiat o propunere legislativa care vizeaza, intre altele, absorbirea la bugetul de stat a entitatilor de presa finantate in prezent din taxa radio-TV. Palatul Cotroceni a atacat insa la Curtea Constitutionala. Discutia “cu sau fara taxa” pentru mediile publice are implicatii majore, dincolo de batalia politica sau echilibrul bugetar.

 
  • Alegerile prezidentiale din Statele Unite ale Americii au evidentiat un fenomen global: expunerea tot mai mare a publicului la stiri false, lansate pe piata de entitati fara vocatie editoriala, deci fara standarde profesionale. Globalul este in egala masura si local: chiar alegerile noastre parlamentare au subliniat pericolele dezinformarii. Si totusi, cum se lupta cu asa ceva? Mai degraba cu educatie media, decat prin mijloace legale.

 
  • Vectorii media clasici ai unei campanii electorale par sa iasa, incetul cu incetul, din scena. Televiziunile au incetat sa fie locuri de dezbatere, functionand fie ca simpli difuzori ai mesajelor politice (in functie de afilieri), fie ca tribune de infierare. Mass-media locale au sucombat practic sub povara presiunilor economice si afiseaza un interes minim fata de batalia electorala. Presa scrisa e deja, de cativa ani, un vehicul de campanie aproape vetust. Ramane mediul online. Suntem gata sa facem fata provocarilor sale?

 
  • Sarac, umilit, neputincios, victima a ocultei internationale sau a unor cozi de topor locale. Asa arata alegatorul roman pentru partidele cu ambitii parlamentare. E un portret al romanului cu drept de vot care a trecut neamendat, necriticat si nepus sub semnul intrebarii de jurnalisti. Ei ar fi trebuit sa fie reprezentantii interesului public (si) in aceasta campanie. Prilejul a fost ratat insa (si) de aceasta data.
 
 
Ioana Avadani, directorul executiv al Centrului pentru Jurnalism Independent, abordeaza cinci teme aparent disparate, dar fundamentale pentru a intelege incotro se indreapta relatia tot mai complicata si confuza dintre nevoile publicului, rolul mass-media, clientelismul politic si lumea noua a informatiei in epoca tehnologiei.
 
De la felul in care Consiliul National al Audiovizualului isi saboteaza rolul de arbitru pana la incapacitatea jurnalismului romanesc de a functiona ca mediu de dezbatere, peisajul e tot mai dezolant.
 
Iar cel care pierde pe toata linia e, in ultima instanta, chiar interesul public.
 
Garantul intereselor noastre
Doua stiri despre CNA. Prima ne spune ca circa 1600 de sesizari din partea publicului au fost prescrise, pentru ca nu au fost luate in discutie in cele sase luni prevazute de lege. O a doua ne informeaza ca CNA a decis sa nu ia nicio masura punitiva in cazul a doua melodii difuzate frecvent la radio, despre care unii membri ai organismului de reglementare credeau ca fac aluzii la consum de droguri sau acte sexuale. Doua stiri care ne fac sa ne intrebam care este agenda Consiliului si ce asteptari suntem indreptatiti sa avem de la el.
 
Prin lege, CNA este garantul interesului public si are in sarcina cateva elemente cruciale ale continutului programelor audiovizuale: exprimarea libera, pluralismul de idei si opinii, protectia demnitatii umane, protectia minorilor si a culturilor si limbilor de pe teritoriul Romaniei.
 
In acest context, putem intelege preocuparea sa, chiar si exagerata, de a ocroti minorii Romaniei de oarece aluzii daunatoare din cantece. Mai greu este sa intelegem cum de 1600 de sesizari au ramas nediscutate, pentru ca CNA nu si-a gasit timp pentru ele.
 
Consiliul nu a fost nicicand o institutie simpatica. Intai de toate, pentru ca un organism de reglementare nu este “simpatic” prin definitie. Acuzele repetate de politizare, mai ales in procesul acordarii licentelor de functionare pentru radiodifuzori, au erodat inca si mai tare popularitatea Consiliului. Amenzile acordate au tensionat relatiile cu radiodifuzorii, care se considera vesnic hartuiti pe nedrept. Dar, incetul cu incetul publicul i-a inteles menirea si s-a intors catre el, cerandu-i sa-si joace rolul de arbitru si corector al spatiului audiovizual.
 
Transparenta sporita pe care a practicat-o (pentru lucrarile proprii) si impus-o (pentru proprietatea companiilor radiodifuzoare) l-au ajutat sa castige ceva mai important decat popularitate: incredere. Publicul a inceput sa se adreseze CNA-ului cand vede sau aude ceva ce i se pare nepotrivit, recunoscandu-i autoritatea si asteptand de la el reparatii. Aceasta incredere a inselat-o CNA nebagand in seama 1600 de sesizari, fie nepunandu-le pe ordinea de zi, fie  neintrunindu-se in cvorumul necesar pentru a le discuta.
 
Ultimii trei ani au fost nefasti pentru functionarea CNA-ului. Tensiunile interne, generate de orientari politice sau de proaste chimii personale, au dus la subrezirea institutionala a Consiliului. A pierdut autoritate, jucand dupa reguli diferite pentru parteneri diferiti. A pierdut autonomie, acceptand (ba chiar cerand) o modificare a legii de functionare care permite demiterea presedintelui CNA prin respingerea raportului anual de activitate.
 
O lege handicapanta pentru institutie, pentru a putea inlatura o persoana. Legea a trecut, dar nu a fost aplicata, presedintele CNA-ului este tot acelasi. S-au auzit voci care cereau desfiintarea Consiliului, in pofida faptului ca existenta unui organism de reglementare in audiovizual este cerinta europeana. CNA se inscrie, astfel, pe lista institutiilor in plina eroziune, al caror viitor devine predictibil de nepredictibil.
 
Cei care il compun ne pot fi antipatici. Comportamentele lor pot fi criticabile. Deciziile Consilului pot fi chestionate. Sunt acestea toate parte din dezbaterea democratica. Dar institutia ar trebui sa ramana predictibila in raportul ei cu publicul, cu noi – caci acesta este sensul cuvantului “garant”.
 
Mai bine cu taxa decat fara
Presedintele Klaus Iohannis a trimis Curtii Constitutionale o sesizare de neconstitutionalitate asupra legii care elimina taxa radio-TV. Desi legea vizeaza alte peste 100 de taxe si tarife ce se vor eliminate, taxa pentru serviciile publice de media este cea care a determinat decizia prezidentiala. Presedintele impinge, astfel, termenul de promulgare a legii fara a-si folosi (inca) “glontul de argint” al veto-ului prezidential.
 
Introdus la inceputul lui octombrie, proiectul sustinut de PSD era justificat prin despovararea statului de administrarea unor taxe a caror colectare costa mai mult decat aduc ele la bugetele publice.
 
Legitimitatea unei astfel de propuneri putea fi demonstrata doar in baza cifrelor: atata cheltuim, atata colectam, ne da cu minus, e mai bine fara taxe. In lipsa lor, potentialul electoral al demersului este evident, iar intentia populista este usor de ghicit: iata, popor, nu numai ca iti dam (majorari salariale, sporuri, pensii speciale, etc), dar te mai si scapam de dari.
 
Printre cele 100 de taxe si tarife a aparut, cu totul neasteptat, si taxa datorata pentru serviciile publice de media de catre orice detinator de aparate radio sau TV. Cel putin in cazul ei, argumentul costurilor colectarii este fals.
 
Statul nu cheltuie niciun ban pentru colectarea acestei taxe. Plata ei se face de catre fiecare titular de contract de electricitate, odata cu plata facturii. In plus, pentru serviciul de a face aceasta colectare posibila si de a vira apoi banii spre cele doua servicii publice de media, companiile furnizoare de electricitate percep comisioane care urca pana la 18%. Deci nu statul, ci noi suportam povara colectarii.
 
Altul trebuie sa fi fost, atunci, motivul eliminarii intempestive a acestei taxe. In locul taxei colectate de la public, legea propune finantarea directa de la bugetul de stat. Una dintre explicatiile posibile este solutionarea rapida si globala a situatiei financiare dezastruoase a Televiziunii Romane, care are datorii de 150 de milioane de euro.
 
Taxa radio-Tv (a carei valoare este stabilita prin hotarare de guvern) nu a mai fost modificata din 2003 (cand a fost scazuta) si, in context electoral, nimeni nu si-a asumat initiativa cresterii ei. Totodata, managementul TVR (in formulele sale succesive) nu a demonstrat capacitatea de a rezolva criza fara aport de capital din afara. In aceste conditii, “absorbirea” la bugetul de stat a intregii institutii pare a fi o solutie contabil valabila.
 
Initiatorul legii, presedintele PSD Liviu Dragnea, a prezentat Parlamentului cifre care, sustine el, ar putea aduce televiziunii publice venituri bugetare mai mari decat cele din prezent. Singura problema este ca ele se refera la un buget care nu a fost inca nici macar proiectat si ca nu exista nicio garantie ca sumele generoase vehiculate de dl. Dragnea se vor regasi in foma finala a bugetului.
 
O alta problema a acestui mecanism este ca el se aplica in egala masura radioului public, care are un excedent financiar si care ar avea mai mult de pierdut decat de castigat din alimentarea de la bugetul de stat. In al treilea rand, aceasta finantare decisa direct, an de an, de catre Parlament ar creste presiunile politice asupra celor doua institutii, si asa acuzate in mod repetat de politizare si de partizanat politic la nivel editorial.
 
Discutia “cu sau fara taxa” pentru mediile publice este o tema valida si legitima in orice societate democratica. Exista modele de succes si intr-o parte, si intr-alta, asa cum exista si esecuri notabile. Mediile noastre publice functioneaza dupa o lege din 1994, care nu mai reflecta societatea romaneasca din – ca maine! – 2020.
 
O dezbatere serioasa despre serviciile publice de media, despre mandat public si finantare, despre diferenta dintre “abonament” (cost versus serviciu consumat), “taxa” (obigatie fiscala) sau “contributie” (cota parte din venit pentru asigurarea unui serviciu public), despre responsabilitate fata de public se impune cu necesitate.
 
Ceea ce nu trebuie sa scapam din vedere este ca bugetul de stat se constituie tot din taxele noastre. Prin taxa directa sau de la buget, tot noi platim serviciie publice media. Ca atare, in calitatea noastra de contribuabili si cetateni, trebuie sa facem parte din aceasta dezbatere.
 
Ah, da, sa nu uitam! Existenta serviciilor publice de media este prevazuta in Constitutie si tratatul Uniunii Europene recunoaste rolul lor “direct legat” de nevoile democratice ale unei societati. Deci nu le putem desfiinta. Nu ar fi atunci mai bine sa le putem controla direct?
 
Robotii vorbesc
Rezultatul alegerilor prezidentiale din Statele Unite a fost considerat “surprinzator”, “uimitor” sau “socant” chiar si de catre “presa serioasa”. A urmat, imediat, un val taios de analize si introspectii care sa explice nu neaparat victoria lui Donald Trump, cat miopia analistilor, sociologilor, comentatorilor si jurnalistilor care nu au anticipat rezultatul.
 
Asa au iesit la iveala cateva elemente care pun sub semnul intrebarii intregul mecanism al presei profesioniste. Un studiu realizat de BuzzFeed asupra principalelor pagini de Facebook hiper-politizate a relevat ca primele trei de orientare republicana au publicat articole incorecte, partinitoare sau false in proportie de 38%, in timp ce la primele trei din cele de orientare pro-democrata proportia a fost de 18%. Discutia, in acest caz, nu este de genul “X a manipulat mai mult decat Y”. Socant este procentajul urias de informatii incorecte in ambele tabere.
 
Tot BuzzFeed a relevat ca circa 100 de site-uri de stiri politice americane au fost, in realitate, create, gestionte si alimentate cu informatii de o mana de adolescenti din orasul macedonean Veles. Pustii au facut bani din publicitatea atrasa de site-urile lor cu trafic mare. Patru din cinci materiale de pe aceste site-uri, puternic viralizate, au fost false.  Penetrarea lor in mediile sociale si interactiunile cu publicul (like-uri, share-uri, comentarii) au fost semnificativ mai mari decat cele ale materialelor de investigatie exclusiva a celor din presa profesionala de calitate (New York Times, de exemplu).
 
Un alt studiu a analizat mesajele de pe Twitter in perioada campaniei electorale americane care au utilizat cateva dintre cele mai populare hashtag-uri. Concluzia: din cei 2,8 milioane de utilizatori analizati, 400.000 par a fi “boti” (algoritmi care genereaza in mod automat texte). Roboti, cum ar veni.
 
Rezulta ca opinia publica a fost intens expusa la stiri false, de catre entitati fara vocatie editoriala (deci fara standarde profesionale), ba chiar de inteligente artificiale. Mai mult, aceste metode au fost foarte eficiente. Mizand pe un mecanism psihologic simplu : “conformity bias”, aplecarea omului catre idei si comentarii care ii confirma opiniile si ii consolideaza, astfel, statutul in comunitatea sa (reala, ideologica sau virtuala).
 
Tendintele nu sunt noi. Marele merit al analizelor realizate pe campania electorala americana este ca au “obiectivizat” aceste tendinte, ne-au aratat cu cifre cat de puternice sunt. Marii operatori online au reactionat deja. Si Google, si Facebook au anuntat ca si-au actualizat politicile de acces la publicitate pentru site-urile care nu isi asuma deschis structura de proprietate sau cele care vehiculeaza stiri false.
 
Ceea ce naste o noua si complicata serie de intrebari. Avem oare nevoie de “arbitri” care sa decida pentru noi ce este fals si ce nu? Exista vreo garantie ca acesti arbitri vor fi corecti de fiecare data si pe termen lung? Si ce se intampla daca functia de cernere este realizata tot de elemente de inteligenta artificiala, de niste programe de calculator?
 
Standardele internationale in materia libertatii de exprimare au o sita foarte stricta de criterii in baza carora libertatea de exprimare poate fi limitata in mod legitim: demnitatea umana, securitatea nationala, ordinea publica, bunele moravuri. Caracterul de adevar al informatiei nu este printre ele. Cu alte cuvinte, nu poti interzice legal vehicularea unei informatii doar pentru ca nu este adevarata. Pentru a stavili valul de dezinformare este nevoie de alte mecanisme decat cele legale.
 
La “sursa”, este nevoie de standarde profesionale solide si de responsabilitate solida. La “receptie”, la ochiul si urechile consumatorului de media, este nevoie de un aparat solid de gandire critica, care sa-i permita sa evalueze singur valoarea de adevar a unei informatii, credibilitatea unei surse. Este nevoie de ceea ce se numeste “educatie media”.
 
In acest context, rezistenta autoritatilor romane din ultimii 20 de ani fata de acest subiect, refuzul lor de a initia macar o dezbatere publica pe aceasta tema vorbesc clar despre lipsa de interes si viziune. Si despre dorinta de a avea un public “comod”, usor de controlat prin discursul public furnizat de medii controlate politic.
 
Campanie electorala sau lupta corp la corp?
Campania electorala e aproape de final, desi pare ca nici nu a inceput. Dezbateri “moi”, spoturi electorale de anii ’90, sloganuri de amatori. Dezbaterile electorale sunt mai putin confruntari de solutii pentru problemele multe si reale ale tarii si oamenilor ei, si mai mult atacuri reciproce si recitari de marete realizari trecute ale partidelor. Campania aceasta este un déjà vu. Principalele partide aflate in competitie au fost la guvernare, promisiunile lor au mai fost promise.
 
Afisajul stradal este, in campania acesta, la limita penibilului. Ca niciodata, am vazut in orase panouri de afisaj complet goale, jalnice placaje in asteptarea unor eventuale portrete de candidati providentiali. Ceea ce ne transmite, de fapt, lipsa de interes a partidelor de a mai investi in acest tip de comunicare publica.
 
Campania electorala in mass media este puternic polarizata, televiziunile aliniindu-se fara putere de tagada de-a lungul faliilor afilierii politice a persoanelor care le controleaza. Stii, din momentul in care apesi butonul telecomenzii, ce anume vei auzi.
 
Dupa cum spunea un cunoscut realizator de emisiuni TV, cei “de dreapta” ar trebui sa vina la el in emisiune asa cum se duce el “la sfanta biserica: stiu ca nu mi se va intampla nimic rau si ca mi-e bine”. Aceasta declaratie rezuma cu claritate ceea ce orice telespectator cu un dram de educatie media poate sesiza cu usurinta: un non combat evident al moderatorului fata de invitatii din tabara “prietena”, toate tunurile pe ceilalti, subreprezentati sau redusi la tacere de un zgomotos val logoreic. Studioul nu este un loc de dezbatere, ci fie tribuna cu roze, fie amvon de infierare.
 
Televiziunile locale s-au pierdut in procesul de tranzitie la transmisia digitala terestra. Din 17 iunie 2015, toate cele 402 licente de transmisie terestra analogica au fost anulate, dar retelele cu transmisie digitala n-au aparut. O parte din ele au “migrat” pe cablu, ajungand astfel la mana operatorilor de retele, politizati la fel de tare ca si proprietarii de media. Drept este ca nici atunci cand existau, televiziunile locale nu erau foarte influente, o larga majoritate (aproape 71%) a publicului declarand ca nu priveste niciodata programele lor.
 
Radiourile locale – mici si vulnerabile – sunt coplesite de marile retele. Apetitul lor pentru acoperirea campaniei electorale este direct proportional cu injectiile de capital pe care le pot obtine. De regula, mici spre inexistente, ca si influenta de care dispun in randul publicului.
 
Emisiunile electorale nu sunt rentabile pentru media audiovizuale, pentru ca audienta lor e mica, atrag obligatii legale de echidistanta si tratament egal si expun radiodifuzorii la controlul mai riguros al CNA. De exemplu, in campania pentru alegerile locale, in care mediile locale chiar ar fi avut un cuvant de spus, doar 279 de radiodifuzori din cei 1900 in functiune au decis sa difuzeze programe electorale.
 
Tirajele in scadere constanta si dificulatile intampinate la distributie (in Romania mai exista doar circa 5000 de chioscuri de presa) fac din ziarele tiparite un vehicul de campanie aproape vetust. Revenirea pe piata de tiparituri, in plina campanie, a “Cotidianului” si relansarea, intr-un nou format, a “Romaniei Libere”, sunt evolutii atipice, care merita urmarite.
 
Exista o tendinta clara de retragere a politicienilor din campania electorala in mass media clasice, generata atat de scaderea influentei acestora, cat si de costurile mari de productie.
 
Raman la indemana canalele din mediul online. In retelele sociale, unde candidati si partizani se infrunta in declaratii pe picior de egalitate tehnologica, campania pare mult mai combativa. Tonul este mai aspru, (pana la grobian) pentru ca, in lipsa unui jandarm (rol jucat, destul de palid in acest sezon, de CNA, pentru audiovizual), adversarii simt ca orice este permis.
 
In plus, pe Facebook, publicul are acces direct la candidati si interactioneaza cu acestia, si la bine dar, mai ales, la rau. Atitudinea prevenitoare a moderatorului nu mai exista, astfel incat combatantii politici dau piept cu armiile de comentatori – onesti cetateni preocupati de soarta alegerilor, postaci cu simbrie sau troli din vocatie.
 
Scapati de incorsetarile standardelor jurnalistice (atatea cate sunt) sau de controlul autoritatii de reglementare, furnizorii de continut pot da frau liber umorilor, frustrarilor si, din cand in cand, argumentelor.
 
Exemplul alegerilor din Statele Unite, in care pe retelele sociale au circulat masiv stiri false, ar trebui sa ne dea de gandit si sa ne imboldeasca spre o analiza serioasa a utilizarii Internetului ca principal vehicul de comunicare politica si a modului in care presa profesionista, “autoritatea competentei” pierde teren in fata notorietatii virtuale a unor vectori de opinie adeseori anonimi sau cu false identitati.
 
Ar fi acesta un bun moment sa ne intrebam ce facem noi pentru educarea spiritului critic al consumatorului de media.
 
Timp de creier disponibil
Ca orice alegator cu simt de raspundere si fara a avea o orientare ideologica prestabilita istoric (“familia mea care de la ’48 voteaza cu…”), mi-am zis sa analizez temele de campanie si sa-mi dau votul cui mi-o reprezenta mai bine interesele. Asa ca am investit in campania electorala ceea ce am eu mai scump: “timp de creier”. Expresia se trage de la Patrick Le Lay, fost presedinte director general al canalului fancez TF1, care a sustinut, in 2004, ca asta este ceea ce vinde televiziunea clientilor de publicitate: timp de creier uman disponibil.
 
Interesele mele generale de alegator merg spre orientarea pro-europeana, spre dezvoltare sustenabila, spre statul de drept, spre un respect cat mai larg si mai inclusiv pentru drepturile omului si, evident, spre buna-stare (care nu se traduce exclusiv in salarii mari). In plus, pentru mine, libertatea de exprimare si educatia sunt domenii particulare de interes.
 
Ce mi-a oferit campania electorala m-a plasat intr-o dilema majora. Pentru ca partidele imi ofera, toate, cresteri de salarii si pensii, fara a-mi indica o modalitate macar verosimila, daca nu credibila, pentru asigurarea acestor cresteri. O oferta care imi jigneste inteligenta. Imi ofera redarea unei demnitati – pe care nu cred ca mi-am pierdut-o candva. Dar partidele care imi cer votul asa cred, se pare, ceea ce devine pentru a doua oara jignitor.
 
Imi promit ca-mi dau inapoi o tara, de parca ar fi tara lor (ma rog, aici ar putea exista un sambure de temei; ca drept este ca si-au insusit-o, fiecare cand i-a venit randul). Deci, hotul imi face hatarul de a-mi inapoia bunul furat. Imi ofera, mai nou, aministie generala, de parca am fi cu totii cu procurorii in coasta si avem nevoie de eroi providentiali sa luptam impotriva justitiei abuzive.
 
Gasim in aceasta oferta chintesenta unor replici deja clasice: “cu totii am turnat la Securitate” sau “daca toti suntem corupti, inseamna ca nimeni nu e corupt”. In plus, imi arata cu degetul care sunt adevaratii dusmani ai patriei: Soros in persoana si oamenii lui, “sorosistii”. In esenta, marea amenintare la adresa viitorului meu luminos sunt societatea deschisa, democratia participativa si drepturile omului.
 
Aceasta este, deci, opinia partidelor (care au avut aproape toate, in diverse combinatii, acces la fraiele si visteria statului) despre alegatorul roman: sarac, umilit, neputincios si hot, victima a ocultei internationale si a unor cozi de topor locale (nicicand aflate, insa, la guvernare, ca de aceea le zice “neguvernamentale”).
 
Este treaba partidelor sa-si deseneze oferta electorala pe ce fundal social isi imagineza ca au. Dar acest portret al romanului cu drept de vot a trecut neamendat, necriticat si nepus sub semnul intrebarii de jurnalisti si moderatori, cei care ar fi trebuit sa fie reprezentantii interesului public (si) in aceasta campanie.
 
Mass media este singurul sector economic care se bucura de protectie constitutionala. Libertatea de exprimare este garantata, cenzura este interzisa, ca si suspendarea publicatiilor. In schimbul acestei inalte protectii, mass media, jurnalistii au o obligatie morala, care deriva din mandatul lor de serviciu in interes public. De la acest mandat au abdicat (si) in aceasta campanie electorala, asa cum au facut-o din 2008 incoace.
 
In primii ani dupa 1989, mass media s-au bucurat de grade inalte de credibilitate in randul publicului, tocmai datorita faptului ca erau (sau erau percepute ca fiind) “adevarata opozitie” a tarii, locul acela in care cetateanul isi cauta “vocea”.
 
Campaniile electorale pentru alegerile generale din 2008 si prezidentiale din 2009 au marcat o schimbare in atitudinea presei fata de candidati si partide. Atunci s-a trecut de la sprijin mediatic la partizanat pe fata, atunci canalele de informare au inceput sa se lupte intre ele, in numele si spre beneficiul celor pe care ii sprijineau. Rezultatul a fost o scadere imediata, dramatica si aparent nerecuperabila in credibilitate, de la peste 80% la circa 40% in anii din urma.
 
Partizanatele politice se realiniaza. Fostii critici sufera de amnezie, televiziunile difuzeaza la greu clipuri electorale ale unor candidatilor carora le erau, pana mai ieri, ostile. Cel care pierde pe toata linia este jurnalismul.
 
Dusa e credibilitatea si convingerea ca jurnalistii ne (re)prezinta interesele in spatiul public. Asa ca nu e de mirare ca dus este si “timpul de creier” pe care alegatorul roman, cel presupus sarac, obidit si cu teama de procuror in suflet, il aloca mediilor profesionale, care devin din ce in ce mai neprofesioniste.
 
 
Cele cinci sectiuni din componenta acestui dosar au fost expuse in articole de sine statatoare in cadrul proiectului "Civil Response to Clientelism in Media – MEDIA CIRCLE", co-finantat de Comisia Europeana, prin Civil Society Facility – Media Freedom and Accountability Programme

Comentarii

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.