Acceleratorul de comunitate

Toate ulitele duc la scoala

de Oana Olariu | Foto: Elena Racu 28-03-2018

Scoala din Valea Lupului nu este o scoala bogata. E o scoala de sat in care oamenii si-au dat seama ca nu exista alta sansa - pentru viitorul copiilor lor si al comunitatii - decat educatia. O scoala care, incercand sa imprieteneasca elevii, a vazut ca-i nevoita sa dezstraineze si adultii. Sase luni de documentare in Valea Lupului ne arata unde ne aflam in anul centenarului Marii Uniri.

„Noi trei facem un joc de supravietuire”, spune Constantin, glisand cu degetul peste ecranul spart al telefonului. Pustiul tocmai a trecut intr-a V-a. Ii poti vedea conturul oaselor pe sub hanoracul subtire. „Pana-ntr-a VIII-a vrem sa punem jocul intr-un magazin virtual si sa castigam bani din asta, sa avem afacerea noastra”, anunta Constantin cu voce sigura.

 

Apoi arata spre Fabian si Stelyos, doi frati gemeni care nu seamana deloc unul cu altul. Fabian e blond, bine facut, ii place fotbalul si se abtine cu greu sa nu vorbeasca doar el. Stelyos e brunet, slabut si nu deschide gura daca nu i te adresezi direct, pe nume. Toti cei trei baieti au 11 ani, invata la scoala din Valea Lupului, un sat de la periferia orasului Iasi, si au deja un plan de viata.

 

„Mai avem mult de invatat”, recunoaste Constantin. Nu se fereste deloc sa-si evalueze cu strictete produsul: “Uite, muntii arata cam stramb si nici boschetii nu-s perfecti”. Urmeaza, intr-o pasareasca pe care n-ai cum s-o intelegi daca nu esti de-al lor, o discutie aprinsa despre interfata grafica. „Noi vrem sa fim «gameri», adica sa facem jocuri si sa le testam. Aia care doar se joaca sunt «playeri»”.

 

Constantin, Fabian si Stelyos se contrazic putin - si „gamerii” or fi „playeri”, nu? -, dar important este ca au un orizont pentru proiectul lor: le-ar trebui cel putin trei ani ca sa duca planul la bun sfarsit. „Acum lucram si la scenariu: esti un om, se intampla un accident si trebuie sa dezvolti iarasi lumea pe cuprinsul Pamantului”.

 

815 Constantin, Fabian, Stelyos si prietenul lor, Andrei (de la dreapta la stanga), lucrand pe tablete intr-o sala de clasa

 

814 Stelyos, incercand sa imblanzeasca o aplicatie pentru animatii

 

Matematica nu le placea anul trecut, cand erau inca intr-a IV-a. Constantin isi suge obrajii; nu stie cum sa explice. Nu e vorba doar de note mai mari. „Inainte nu prea il ascultam pe invatator, indiferent de materie. Era ceva, asa...”. Ii este mai simplu sa-ti spuna cum e acum: „Chiar daca e tot matematica, acum e interesant, ca fiecare problema e, de fapt, un exercitiu de logica. Si celelalte materii la fel, par mai interesante. Fiecare ne face sa fim mai buni”.

 

Il suspectezi ca recita fragmente din predica unui adult cand iti spune ca fiecare materie vine tot cu probleme de logica, dar in domenii diferite. Stelyos sare si el, de parca ar fi trecut printr-o epifanie: „Am vazut ca pentru ceva foarte simplu, sa muti un obiect din A in B, trebuie, de fapt, sa stii o multime de lucruri. Pentru ceva atat de mic, muncesti o gramada!”.

 

Planul lor de viata are legatura cu Roboticon, clubul de robotica care-a functionat doi ani in Valea Lupului, satul lor de langa Iasi. L-a initiat un voluntar, Dan Petrea - care venea la ei de cateva ori pe saptamana si-i invata pe copii sa construiasca robotei cu placi Arduino. “Cand am finalizat robotul, nu ne venea sa credem”, spune Fabian. “Eram super-mandri! Credeam ca n-o sa-l facem niciodata sa mearga. Mereu apareau erori si pana terminam codul...”. Acum sunt autodidacti si continua sa invete singuri - “mai ales din tutoriale de pe YouTube”, explica Constantin. Acum vor sa programeze o drona.

 

„M-am inscris [la Roboticon] ca sa adun experiente de viata”, spune Fabian cu un ton de om multumit c-a evadat din blazare. “Voiam ceva nou. Pai cand o sa ajung la 70 de ani, ce-o sa-mi amintesc!? C-am fost la scoala si la serviciu? Vreau sa adun experiente, sa am ce povesti!” – si spunand toate acestea aproape ca sare din scaun, ridicandu-si mainile in aer ca un fotbalist care tocmai a inscris golul victoriei. Ceilalti doi il aproba.

 

„Am mers la Roboticon fiindca voiam sa fim liberi!”, spune Constantin rar, de parca ar umfla un balon din guma de mestecat care plesneste si i se lipeste de fata la ultimul cuvant. “Li-beri”. La 11 ani, libertatea inseamna sa hotarasti ca intr-a VIII-a, cand vei avea mai multe “experiente de viata”, vei vinde intr-un magazin virtual jocul la care lucrezi acum.

 

816 In curtea scolii din Valea Lupului

 


Marele dormitor al orasului

Cei trei raspund in cor, cand ii intrebi care a fost experienta cea mai „oau” din cei 11 ani ai lor: „Roboticon, evident!”. Traiesc si-si fac planuri de viata in Valea Lupului, un sat care se-ntinde ca o laguna in sudul Iasului, la numai un kilometru de oras. In 2004 aici erau doar vreo 2.800 de oameni. Dar au navalit orasenii, valuri-valuri, sa-si ridice aici „o casa pe pamant” - si populatia s-a triplat in mai putin de 15 ani. Acum sunt opt mii cu totul.

 

Si „pe pamant” locuiesc, fiindca 70% din drumurile din Vale abia daca sunt pietruite. In satul acesta nu exista case memoriale, nici macar un camin cultural, deocamdata. De fapt, nu exista, ai spune, nimic altceva decat case, ciorchini intregi de curti si de garduri. Fara gara, fara peisaje pitoresti de atras turisti, fara terenuri extinse, la drum, care sa ia ochii investitorilor ce-ar vrea sa-si deschida parcuri industriale sau mari magazine. Te plimbi pe strazi si, cel mai adesea, nu vezi tipenie de om, desi populatia creste accelerat.

 

„Nimeni nu s-a gandit la o evolutie atat de rapida. S-au mutat aici in jur de 400 de persoane pe an”, spune Dumitru Mihailuc, primarul comunei.

 

818 Edilul Dumitru Mihailuc, in biroul unui functionar public, cu plansa PUG-ului in spate

 

Se bucura si nu prea. „Satul e impartit in doua, ca sa spunem asa: e vatra veche, unde se afla casele familiilor care traiesc aici de cand se stiu, si partea noua, unde s-au mutat oamenii care lucreaza in Iasi”. Mai in gluma, mai in serios, despre Valea Lupului se spune ca-i „marele dormitor al Iasului”: doua civilizatii care intra in coliziune, se impletesc una cu cealalta si se transforma reciproc.

 

817 Vedere de pe una dintre ulitele din Valea Lupului

 

819 Cadru de la sosea, pe unul dintre drumurile principale din sat

 

Noii locuitori aleg sa-si ridice o casa aici, dar viata lor se petrece-n oras. Acolo lucreaza, acolo sunt centrele sportive, Palatul Copiilor, mall-urile, cafenelele si evenimentele. „Acasa” este numai un loc de retragere. In comunitatile mici, oamenii se cunosc unii pe altii, cu bune si rele. Nu si in Valea Lupului, unde, la fel ca in orase, vecinii schimba doar un salut. Nou-venitii se ciorovaiesc cu primarul si cu satenii neaosi din vatra veche. Copiii tuturor bat insa aceleasi ulite si se intalnesc cu totii la scoala.

 

820 Scoala din Valea Lupului se afla pe strada Nucilor.

 

Aici au facut robotica si invata mate si animatie pe tablete. O profesoara de-a lor a construit una dintre primele aplicatii pentru matematica - si gratuite, si in romana -, ca orice profesor sa-si creeze clase digitale, iar copiii sa-nvete la fel cum se joaca: castigand medalii si trecand la nivelul urmator. Pustii stau pe jos, pe paturi sau fotolii din acelea ca niste saci umpluti cu pietricele, care iau forma trupului in orice pozitie. „La desen” ba invata despre pictorul american Jackson Pollock, ba fac exercitii de meditatie activa, ghidata.

 

De doi ani, au format si-o trupa de teatru. Cantalup, cum au botezat-o, a inceput sa monopolizeze premiile intai pe la festivalurile pentru elevi. Scoala Valea Lupului nu-i o scoala bogata, nici macar una particulara. E o scoala de sat care, incercand sa imprieteneasca elevii, a vazut ca-i nevoita si sa dezstraineze adultii. Scoala e singurul furnizor de evenimente in sat si creste dupa alte retete decat cele pecetluite in bugete locale. Directorul ei e cercetas.

 

821 Petronela Petrea, directorul-cercetas al scolii din Valea Lupului

 

 

Alta intrebare la mate

Intr-o zi, unul dintre copii sta cu o tableta in fata si-i posomorat. „Nu pot”, spune apasat, „nu ma duce capul”, adauga si se resemneaza. Nu-i ies ariile. „Deschide manualul la «triunghiuri» si rezolva testul asta”, il sfatuieste Ana Ungureanu, profesoara de matematica la scoala din sat, si-l duce la un titlu din „Alta intrebare”.

 

Este aplicatia pe care ea si familia sa au croit-o voluntar, in timpul liber. Cu ajutorul ei, profesorii isi pot crea clase digitale si vad panoramic cate teste a rezolvat fiecare elev, cate puncte a obtinut si-n ce fel de operatii s-a-mpotmolit. „Acum, cu manualul deschis, incearca din nou testul cu arii”. Copilul face cum i se spune si se lumineaza la fata: „Oaaa, am luat zece!” Cand il rezolva cu manualul inchis ia sapte, dar i-a iesit totusi din cap c-ar fi incapabil.

 

826 Ana Ungureanu, profesoara de matematica care a creat aplicatia „Alta intrebare”

 

„Nu pot sa cred! Am luat doar sapte puncte!”, pufneste si Fabian. Se-ncrunta si tasneste din tot corpul, de parca tocmai ar fi iesit de pe carosabil intr-un joc video de curse. Constantin, colegul si partenerul lui de “plan de viata”, vine repede sa-l ajute. Ana preda matematica de patru ani, iar „Alta intrebare” este una dintre primele aplicatii romanesti de felul acesta.

 

„Nu mai suport hartiile astea”, o tot auzea Catalin, sotul ei, o data la doua saptamani, cand se-ntorcea cu teancuri de lucrari de la scoala. Vreo trei ani a tot ascultat-o vorbindu-i despre cat de greu e sa urmaresti si sa recuperezi golurile din cunostintele copiilor cand lucrezi cu teste traditionale, pe hartie. Ar trebui sa extragi informatiile din ele, sa le centralizezi, sa le interpretezi, sa le urmaresti cum se schimba si formeaza tipare. Asta ar insemna data-mining, dar teancurile de hartii sunt departe sa incurajeze asa ceva.

 

Ana naviga pe internet si gasea mereu aplicatii din State sau din UK. „Doar ca la ei lectiile sunt diferite. Invata, pur si simplu, alte lucruri, asa ca nu poti prelua decat sectiunile cu exercitii elementare: adunarea, impratirea, lucruri de felul asta. In plus, sunt in engleza”. Se asaza la o masa si-si sprijina barbia in palma. „Cred ca frustrarea mea l-a convins”, spune amintindu-si cum s-a apucat sotul ei sa croseteze codul din spatele aplicatiei.

 

823 Fabian lucreaza cu „Alta intrebare”

 

Ana si Catalin au patru copii. Noaptea, dupa ce ii culca, incepea sa incarce exercitiile in cofrajul scriptului scris de sot. De la o vreme, insa, elevii au inceput sa se planga. Terminasera toate testele si mai voiau, ca obtinusera deja o gramada de puncte.

 

„Dureaza destul de mult sa incarci exercitiile, fiindca trebuie sa completezi campuri, nu atasezi pdf-uri”, explica Ana. „I-am pus si pe copiii mei mai marisori sa ma ajute, ca sa populam aplicatia”. Daca ar folosi-o si alti profesori de mate din tara, ar fi mai usor de “populat”. Aplicatia le-ar permite sa-si creeze clase virtuale si sa monitorizeze progresul fiecarui copil, sa identifice repede unde apar lacunele si ce-i de recuperat.

 

824

825 Unii dintre elevi rezolva problemele pe tableta, altii aleg sa-si descarce aplicatia pe telefonul personal.

 

Ana a comandat din Anglia un borcan plin cu niste piese de lego, facute special pentru elevi, sa aiba reprezentarea fizica a fractiilor. A invatat sa se joace cu ele de pe YouTube, ca sa le-arate apoi si copiilor. „Noi invatam la facultate intr-o maniera foarte abstracta si-avem tendinta sa facem, la randul nostru, la fel. Ca sa predai prin joc, iar copiii sa aiba intelegerea concreta a operatiilor matematice, trebuie sa inveti la randul tau sa te joci”, spune. “Si asta nu-ti arata nimeni”.

 

 

Dezstrainarea parintilor

Pe ulitele din sat oamenii par sa-nvete sa se joace si ei. Nu-i lucru simplu, mai ales pentru adulti, care chiulesc adesea de la astfel de cursuri. Scoala, de pilda, cere periodic administratiei sa inchida cate o strada pentru sesiuni de gatit in comunitate. Sau pentru cine stie ce alt eveniment. „N-avem traditii adanci. Sunt multi locuitori noi...”, spune Petronela Petrea, o femeie marunta, ca argintul viu. De 11 ani este directorul scolii, iar de vreo zece, cercetas. 

 

Voia sa aduca parintii impreuna, fiindca in sat par a se intalni doua triburi cu doua culturi care se bat cap in cap. Copiii lor ajung insa in acelasi loc si li se cere sa fie prieteni. Cum lectiile de acasa si cele de pe ulita vin din manuale de viata diferite, scoala din Valea Lupului s-a transformat intr-un accelerator de comunitate.

 

„Parintii devin din ce in ce mai ocupati si nu mai dau pe la scoala. Rateaza insa etapele cresterii copiilor”, explica Lacramioara Vagiuc, inainte sa plece spre picii din grupa pregatitoare. Este invatatoare si lider-cercetas, precum Petronela Petrea. Directoarea scolii din sat explica simplu ca totul porneste „de la strategia noastra: «scoala – centrul comunitatii»”.

 

827 Petronela Petrea, ajutandu-i pe elevi sa preagateasca prajituri pe care sa le daruiasca mamelor, de 8 Martie.

 

Asa se face, de pilda, ca in 2014 copii, parinti si bunici au fost chemati la Weekend Challenge Valea Lupului. Au fost doua zile in care cei mici s-au intrecut in curse pe role sau in campionate de baschet si fotbal. Au invatat sa joace badminton, ping-pong si tenis de camp sau sa traga cu arcul. Au descoperit jocurile de cartier, de pe vremea parintilor, sau cum sa faca acrobatii pe banda elastica. Cei mari au fost, la randul lor, invitati sa participe la un cros si sa intre in jocuri de cercetasi.

 

Ca majoritatea dascalilor din sat, Lacramioara Vagiuc ii invita si ea pe parinti sa vina la scoala si sa petreaca timp alaturi de copiii lor si de ceilalti elevi. Gaseste tot felul de pretexte. Ba ca fac salata de fructe si au nevoie de ajutor, ba clatite, ori sandviciuri.

 

Face asta fiindca ar vrea ca oamenii mari sa se respecte unii pe altii si sa aiba mai multa compasiune pentru vecinii lor. „Parintii vorbesc de rau despre alti vecini si alti copii din comunitate, in preajma copiilor lor. Apoi ei vin la scoala si au tot felul de imagini negative unii despre altii. Bineinteles ca nu poti sa colaborezi cu cineva despre care mama ti-a spus ca-i al lui cutare, care e alcoolic, sau sa-l dai incolo, ca nu-l duce capul.”

 

Cand isi pune cravata de cercetas, Lacramioara devine Akela, mama-lupoaica. „Cat sunt mici, intram in cadrul asta simbolic din Cartea Junglei, ca sa-i invatam sa se descurce «jucand» o poveste. Eu sunt Akela, alti lideri sunt Baloo sau Bagheera.”

 

828 Copiii isi ordoneaza jucăriile, alaturi de Lacramioara Vagiuc.

 

Lacramioara se intalneste periodic cu pustii-cercetasi  si-i invata sa faca noduri, sa se descurce in paduri si sa joace in spectacole, ca sa stranga bani de tabere. „Sa vada cum se castiga banul. Cat trebuie sa munceasca, cat lucreaza pentru produsul pe care-l ofera si cat primesc pe el, sa invete sa-si evalueze eforturile.”

 

E o femeie calda si dintr-o bucata. „Acum, toti copiii stau cu jocurile video in fata si-i vad cat de nelinistiti devin, de la un an la altul. N-au rabdare. Intreaba din prima «cand se termina?» si au impresia ca lucrurile se intampla in realitate la fel de repede ca in jocurile lor sau la televizor.”

 

Picii din clasa ei se zbenguie pe holul de la parter, unde se intinde o partitura lunga, cu note muzicale in relief. Pe fiecare se afla lipita o fotografie cu fata unui elev. „Impreuna formam o simfonie”, scrie deasupra. Simfonia aceasta trebuie sa amortizeze de multe ori insa ecoul celor intamplate acasa.

 

829

 

 

Petreceri tematice pe ulita satului

Aici, in sat, Catalin Vatamanelu a inceput sa faca petrecerea de Craciun in strada. E un barbat inalt care, in 2016, a contribuit la infiintarea unui partid proaspat in sat, Forta Moldovei, cu care a candidat la alegerile locale. A iesit pe locul al doilea si acum este consilier local. „Ne adunam in jurul unui ceaun si fiecare aduce cate ceva”, povesteste. Si prima sambata de dinainte de Swimathon, un eveniment iesean dedicat strangerii de fonduri, tot pe ulita e petrecuta.

 

„Fiecare vine cu ce are pe acasa, de la mancare pana la tot felul de obiecte, care-s scoase la licitatie. Asa adunam bani pentru cate un proiect comunitar, pe care Catalin l-a inscris la Swimathon”, explica Sanziana Baltatescu, o mama care a venit in Valea Lupului in urma cu cinci ani. „Exista doua comunitati aici, cea din vatra veche, traditionala, si noi, din zona noua, mai progresista”, se entuziasmeaza Sanziana, fericita ca a gasit aici, in sat, scoala potrivita pentru Victor, copilul ei care trepideaza de energie si face alergie la autoritate.

 

830 Sanziana Baltateanu din Valea Lupului a coordonat „Scoala Parintilor”, o serie de sesiuni de discutii intre adultii din sat

 

„Comunitatea se leaga lent. Trebuie sa insisti, sa insisti, sa insisti”, spune Catalin cu gandul la petrecerea de Craciun. Glumeste: „acum, cred ca am trecut de la petrecere de strada la petrecere de cartier”. Initial, in 2012, in batatura s-au adunat numai vreo zece oameni. „Acum vin si cate o suta”, spune, imaginandu-si ca la un moment dat Craciunul in strada va trebui sa cuprinda tot satul.

 

Vatamanelu nu-si invita vecinii doar la petreceri. Mai are un plan:„Vrem sa dezvoltam «Euro 1000», sa adunam o mie de familii care sa contribuie cu o mie de euro fiecare si sa amenajam in Valea Lupului cel mai mare campus de educatie din regiune. Pana acum am identificat terenul potrivit, am facut documentarea si planurile de arhitectura. Vrem sa avem aici terenuri sportive, scene si cluburi de dezvoltare a talentelor”.

 

A deschis un grup pe Facebook pe care l-a botezat „Implicat Valea Lupului”, unde oamenii pot sa gaseasca rapid produse si servicii locale. Acum sunt peste patru mii de oameni in el - mai bine de jumatate din populatia comunei. „Trocul uneste cele doua comunitati. Cei din vatra veche au produse proprii si se pricep la tot felul de treburi. Ceilalti, din zona noua, pleaca in Iasi, la serviciu, si nu prea au timp. Asa ca au nevoie de produsele si serviciile celor din satul vechi”.

 

O postare din 2017 sta prinsa in deschiderea discutiilor de pe grup: un vecin a inventariat intr-un excel peste 90 de servicii oferite de consatenii lui.  Cineva poate veni, de exemplu, cu mini-excavatorul, cand vrei sa-ti instalezi o fosa septica. Altcineva se pricepe la tinichigerie, altcineva la tamplarie. Daca-ti pica netul sau vrei un instructor de aerobic, daca vrei sa-ti duci copiii la meditatii sau sa-ti pui gene false, aici, in tabel, nu plimbandu-te pe ulite, afli cine-ti poate veni in ajutor.

 

831 Unul dintre putinele ateliere semnalate printr-un panou din Valea Lupului

 

Poate vrei miere, vin, sau oua, petunii sau consultanta gratuita despre pensiile private din pilonul III. „Vand miei crescuti in ferma proprie, greutatea variabila, 10-15kg/buc. ...pot fi sacrificati la cerere”, posteaza cineva pe grup. Altcineva publica o fotografie cu un telefon pierdut. „Il gasesti la Receptie clienti!”, scrie alaturi. Cand ninge, oamenii se anunta unii pe altii despre starea drumurilor. „Oare au dat cu ceva sau ne luam sanie?”, intreaba cineva. „Am coborat eu acum o ora si chiar e bine”, il linisteste un vecin.

 

„Il rugam pe domnul primar sa trimita plugul pe strada Magnoliei pentru ca aproape nu se mai poate circula pe acesta din cauza gropilor si a ghetii. Se poate azi (...)?” scrie un alt satean si ii da tag primarului. Altcineva anunta ca are „aproximativ 50 volume de beletristica pe care vreau sa le dau pentru a fi citite”. Alt membru doneaza o „cadita cu termometru inclus” Oamenii cer recomandari pentru meditatii la engleza sau la romana, pentru tinichigii priceputi sau sudori. Sub o postare, oamenii se organizeaza sa doneze sange.

 

Fiindca microbuzul care face legatura intre sat si oras pleaca din ora in ora, au deschis si o pagina de Facebook, „Hai cu mine IVL”. Acolo posteaza cine, la ce ora pleaca spre sau dinspre Iasi, cate locuri libere are si care-i traseul. Regula e ca nimeni sa nu pretinda bani daca-si imparte masina cu altii.

 

„Cred foarte mult in puterea unei comunitati de a-si rezolva problemele”, spune Petronela Petrea si deschide pagina de Facebook a grupului „Implicat”. Aici postase un anunt. O fetita avea nevoie de o bicicleta medicala.

 

„Imi dati voie sa cer ajutor pentru fetita dumneavoastra?”, a intrebat-o pe mama micutei. Aflase dintr-o scrisoare catre Mos Craciun ca suferea de scolioza. I s-a dat voie si in mai putin de ora oamenii scriau sub postare ca-si pot face timp s-o ajute cu exercitiile de recuperare. In doua ore, altcineva scria ca a contactat un centru de kinetoterapie, iar pustoaica poate sa mearga acolo gratuit.

 


Tesatoarea de comunitate

La inceputul anilor 2000, o gasca de pusti navalea in magazinul lui Eugen Nedelcu. E un barbat inalt care vine periodic la scoala din Valea Lupului, chiar daca nu traieste in sat si nu are copii la scoala de-aici. Locuieste in Rediu, o localitate care intre timp s-a desprins din comuna. „Sa stiti ca noi nu cersim, dar avem nevoie de ajutor”, i-a spus trupa de copii, zdranganindu-i usa de la magazin ca sa-ncapa cu totii inauntru. „Pana diseara, trebuie sa gasim ceva de facut, ca sa mancam. Suntem cercetasi”.

 

Aveau nevoie si de un loc de dormit, dar asta o rezolvasera deja cu padurarul, care urma sa vina la ora 5 sa-i ajute sa se instaleze in cabina de langa perdeaua de copaci. Cumparasera un bec, dar nu aveau deocamdata electricitate. Eugen stia de cercetasi, tineri care invata sa descopere natura, sa se bazeze pe resursele interioare si sa le observe pe cele din jurul lor. „Mergeti acasa la mine si culegeti via”, le-a spus. In schimb, aveau sa  primeasca de mancare.

 

Dupa cativa ani, Eugen trecea prin instruire si devenea lider-cercetas. Acum se intalneste periodic cu adolescentii, sa-i invete sa aiba incredere in ei si sa se descurce oriunde s-ar afla. La „scout-ul” din Valea Lupului, cum si-au botezat cercetasii grupurile in care se aduna, vin si copii din Iasi sau din comunele din apropiere. Dar mai bine de jumatate de sat probabil ca nici nu stie de ei.

 

„Ne-au mai auzit pe strada, cand am trecut cantand pe langa poarta lor. Dar nu stiu sa fie multi cei care s-au intrebat cine suntem si ce facem”, spune Petronela Petrea. Ea a dat viata scout-ului de aici, impreuna cu preotul catolic care avea parohie in sat cu sapte ani in urma. Fusese educata „sa nu puna mana, sa nu strice” si sa stea la locul ei. Acum Petronela cutreiera muntii si padurile cu rucsacul in spate, doarme in cort, gateste la ceaun si se da in tiroliene, la 50 de ani. A copilarit in Valea Lupului, aici a invatat si aici s-a intors sa predea matematica.

 

832

833

 

Cercetasia si joaca de-a gasi resurse ascunse au invatat-o sa caute oportunitati de crestere si pentru scoala. Intr-o zi a venit cu ideea de a scrie un proiect, ca sa doteze scoala cu tablete. Tablete intr-o scoala de sat in care oamenii inca-si imbraca pantofii in pungi, daca ploua, sa nu se umple de noroaie. Alta data i-a mai venit o idee: sa scrie alt proiect si sa deschida in scoala un cerc de robotica.

 

Iar ideile au darul acesta, de a nu veni niciodata singure, de a se inlantui.

 

Clasele de scoala-dupa-scoala, ca elevii sa se joace, sa-si faca lectiile, sa recupereze golurile si, mai ales sa se-mprieteneasca, au fost urmatoarea veriga din lantul solutiilor coagulate in cancelarie. Cum satul nu-i bogat, ci aglomerat, ideile Petronelei nici nu porneau, nici nu se sprijineau pe bugetul local. Caldura si reparatii, astfel de costuri pot fi acoperite din taxe si impozite. Nu se strange fondul scolii, asa ca tabletele, robotica si alte nazdravanii raman sa fie crosetate dupa alte tipare.

 

„Ea stie cum sa ceara comunitatii sa se apropie de scoala”, explica Ana Ungureanu, asezandu-se la o masa dintr-o incapere unde elevii stau pe paturi si beanbag-uri. Intr-un dulap de aici de afla o multime de tablete pe care cei mici lucreaza cu aplicatii ca „Alta intrebare”. Tabletele au venit cand proiectul Petronelei a castigat o competitie prin care au fost echipate zece scoli romanesti din mediul rural.

 

Clubul Roboticon s-a coagulat dupa ce tot Petronela l-a inspirat pe fiul sau, expert in automatica si calculatoare, sa vina voluntar la scoala, de vreo doua, trei ori pe saptamana, timp de doi ani, sa le-arate copiilor cum sa programeze placute Arduino si sa mestereasca robotei.

 

Ca sa asigure materialele si uneltele, a scris un proiect care a fost selectat de Fondul Stiintescu, un program national pentru revirimentul disciplinelor tehnice in scoli si licee. Clasele de after-school s-au inchegat dupa Cros pentru Scoli, un eveniment local de fundraising, in care oamenii inscriu proiecte educationale si apoi se apuca sa stranga fonduri din comunitate, ca sa le puna pe roate.

 

834

 


Viitorul s-a nascut in banca

Cand vorbeste de cercetasi, Petronelei i se aprind ochii: se regaseste in filosofia lor pentru ca cercetasia inseamna sa te bazezi pe tine insuti, sa traiesti in armonie cu locul in care te afli, sa folosesti inteligent tot ceea ce ai, in tine si in afara ta - si sa vezi resurse acolo unde altii vad lipsuri, pustiu ori gunoaie. Cauta un exemplu concret, sa-ti demonstreze ca astea nu-s doar vorbe mari.

 

Se indreapta spre computer, unde are un clip de la „Ya-Ba-Da-Ba-Do!” - un mini-raliu de carturi pe care copiii le-au construit, la ora de educatie tehnologica, folosindu-se de niste motoare de bormasina. Dupa incercari peste incercari, le-a iesit un cart functional - dar, pentru ca era prea greu, inainta ca melcul. Asa ca au dat jos de pe el tot ce nu era esential si au inlocuit partile grele cu unele mai usoare.

 

Scoala din Valea Lupului pare a fi un rezervor de “experiente”, lucru cu totul neobisnuit in scolile Romaniei. In satul de langa Iasi este altfel. Aici, adultii s-au intalnit vreo cateva luni la “Scoala Parintilor”, sa-si impartaseasca unii altora blocajele, solutiile sau sa discute, pur si simplu, despre cum iti poti creste mai bine copiii. Oamenii sarbatoresc, tot la scoala, „Ziua fructelor si legumelor donate”, cand elevii cer parintilor sa doneze mere, cartofi si ce mai au prin gradini pentru copiii fara familii.

 

Petronela i-a mai invatat pe copiii din sat si cum pot sa adune bani - de pilda, sa vanda bilete de intrare parintilor care vin la scoala sa vada spectacolul lor de teatru, iar suma adunata s-o doneze. I-a mai invatat cum sa organizeze ei insisi targuri cu dulciuri, cu sucuri, cu martisoare si alte maruntisuri, iar cu banii pe care ii strang astfel sa rezolve vreo problema pe care au descoperit-o.

 

Asa se face ca au cumparat ochelari, intr-o clasa, pentru un copil care vedea ce scrie pe tabla doar daca statea in prima banca. Asa au mers si in excursie la Bucuresti, sa se plimbe prin muzee, chiar daca unii parinti nu-si permiteau sa plateasca avionul sau cazarea copiilor lor. Si tot asa au plecat, cu toata clasa, in vacanta la Praid.

 

 

Mai multa arta, mai putini someri

Cand nu “aduna experiente” dincolo de peretii scolii, copiii Vaii Lupului trec, ca mai toti cei de varsta lor, prin programa scolara - si ea un fel de teritoriu experimental in care, cat timp iti atingi obiectivul de invatare, tot ceea ce nu e interzis e permis. Iar profesoara de matematica, Ana Ungureanu - creatoarea aplicatiei “Alta intrebare” - nu e singura care a inventat o metoda mai atragatoare de a preda.

 

Una dintre lectiile de desen, de exemplu, incepe cu o licitatie. Daria si-l adjudeca pe Paul Cezanne, Ana pe Pablo Picasso, Maria il ia pe Corneliu Baba, iar Andreea pe Paul Klee. Mai raman Andy Warhol, Jackson Pollock , Salvador Dali, Marcel Duchamp. Copiii se gandesc pe care dintre acesti pictori moderni sa-i aleaga. Vor citi despre ei, se vor uita pe net la documentare, vor incerca sa faca o reproducere dupa un tablou de-al lor si-apoi vor povesti si celorlalti ce au aflat.

 

835 Pe unul dintre holurile scolii din Valea Lupului

 

Asteapta cu totii sa vina primavara - atunci vor putea face orele in “atelierul de creatie” pe care l-au amenajat intr-o alta incapere impreuna cu profesoara lor, Catalina Aprofirei, si in care acum e prea frig; deocamdata n-au caldura acolo. Sau, si mai bine, vor putea iesi sa faca ora in curtea scolii, pe iarba.

 

„Cum, pot sa raman corigent la desen?”, intreaba, cu ochii cat cepele, unul dintre copii. „Da, poti, daca nu lucrezi”, ii raspunde profesoara, care e artist specializat in arta murala. Incearca sa compenseze, prin joaca si prin interactivitate, nedreptatea pe care “sistemul de invatamant din perioada industriala” a facut-o disciplinelor artistice, ramase de decenii intregi in coada ierarhiei scolare.

 

Catalina Aprofirei le-a deschis copiilor o galerie virtuala de arta pe Facebook, iar copiilor le place pictura. La sfarsitul unui an, le-a cerut tuturor sa descrie ce inseamna disciplina aceasta pentru ei. Pentru unii desenul pare a fi ceva foarte, foarte important. “Fara desen, copiii nu ar mai avea un strop de creativitate, acest lucru daunand grav ramurilor economice si tezaurului roman”, scria Miriam acum doi ani, pe cand era intr-a V-a. “Fara desen am fi foarte incordati, morocanosi si suparati. Ar fi oribil sa se interzica desenul in scoli”, adauga ea. “Criza ar creste, la fel si numarul somerilor”.

 

836 Catalina Aprofirei, la ora de desen

 

“Galeria de pictura” virtuala e acompaniata, in scoala din sat, de activitati care scot artele din rolul de discipline neimportante in care au fost distribuite. Exista in Valea Lupului, de exemplu, si-un club de modelare. Si unul de actorie. Iar copiii isi gandesc singuri spectacolul de Craciun, pe care-l joaca - intotdeauna - pe-o scena de teatru din Iasi, nu intr-o sala de clasa.

 

 

Cantalup aduna premii de actorie in sala de sport

Anul trecut, pe langa un recital la saxofon, cor, dansuri populare si street-dance, au avut si-un numar de stand-up comedy. De doi ani, de cand s-a lipit de scoala Liliana Croitoru, pustii si-au facut trupa, au botezat-o „Cantalup” si-au inceput sa ia marile premii pe la festivalurile de teatru pentru elevi.

 

Liliana a trecut de 40 de ani si e ca un vartej de apa tonica. Are in brate un sac plin de marionete, pe care le-a adus in cabinetul Petronelei Petrea, directoarea scolii. „Unele-s profesionale”, spune. Asta inseamna ca-s pe masura palmei si au un loc special pentru degetul aratator si cel mijlociu, in dreptul gatului, ca maestrul papusar sa le poata modela expresiile cu usurinta.

 

837 Liliana Croitoru, la repetitii cu trupa Cantalup

 

Visase dintotdeauna la un teatru de papusi. „In mintea mea era spatiul copilariei, locul in care poti sa te joci”, explica acum Liliana. Intr-o zi, invatatoarea ei a pus-o sa scrie ce-i mama si ce-i tata. Cu mama era usor. „Mun-ci-toa-re”. Apoi a picat pe ganduri. Oare ce facea tatal ei? Intr-un final, a mazgalit „gu-no-ier”. „Adica aduna gunoiul din containere?”, a intrebat-o femeia. „Nu, merge pe la containere sa ne aduca mancare”, i-a raspuns Liliana.

 

De-atunci, de cand era numai o pustoaica care batea strazile sa-i treaca foamea, se simtea atrasa de ceva ce avea sa primeasca o eticheta de jargon doct: „expresivitate corporala”. Mama ei cazuse in genunchi, pe ulita unui sat, cand o sunase sa-i spuna ca a fost admisa la facultate. „Fata mea a intrat! A intrat!”, a strigat femeia. Erau numai cinci locuri pentru fete si 100 de candidati.

 

In anul al treilea de facultate, Liliana a plecat in Cehia, la Institutul National de Marionete. Cand a revenit in Romania, tocmai se organiza un concurs la Facultatea de Teatru din Galati. L-a luat si acolo a ramas sa predea zece ani, pana s-a intors in Iasi.  Era convinsa ca „un actor joaca cu tot corpul si desi exista o disciplina care se numeste «expresivitate corporala», cel mai adesea, actorii nu stiu sa numeasca nici doi muschi cu care lucreaza. Voiam sa aflu mai multe despre cum functioneaza trupul si cum sa ti-l faci aliat”, explica acum.

 

Liliana a devenit instructor de inot, de patinaj, de caiac si de snowboard. In perioada aceea a intalnit-o pe directoarea Petrea din Valea Lupului, satul in care locuia si ea de cand venise de la Galati. Elevii tocmai se pregateau pentru un festival de teatru, primul din viata lor, dar repetitiile nu mergeau struna. „N-ati vrea sa aruncati un ochi, sa le dati cateva sfaturi?”, a intrebat-o Petronela. „Cu drag”, i-a raspuns Liliana. „Dar stiti, n-avem bani sa va platim”, a atentionat-o. „Nici nu m-as fi gandit, pentru atata lucru”.

 

Intr-un text adaptat dupa Caragiale, Liliana a presarat versuri de Nichita Stanescu si Marin Sorescu. I-a invatat pe copii sa inghete in momente de stop-cadru, ca sa recite in cor mesajul nevazut din spatele comediei. Pustii erau in clasa a saptea si-au castigat premiul pentru „cel mai emotionant spectacol”.

 

838

839

841 Fragmente dintr-o piesa de teatru jucata in sala de sport

 

Alaturi de ea, au inceput sa participe pe la toate concursurile care se derulau in Iasi. La unul dintre ele au ajuns pana la faza nationala care, spre norocul lor, tot in Iasi avea loc. „Noi, doamna? Noi?”, si-au dilatat pupilele cand au aflat ca luasera locul intai. „Da, voi!”, i-a imbratisat Liliana. La ultimul lor festival, juriul a plans.

 


Intre lumea minunilor si tara oglinzilor

La scoala din Valea Lupului, elevii au descoperit teatrul, modelarea in lut, robotica, sporturile sau cercetasia. S-a tot coagulat cate un club, cand cineva din comunitate a hotarat sa daruiasca din ce stie mai bine. „Nu stiu cine nu face voluntariat aici”, spune in treacat Ana Ungureanu, iesind din sala Digitaliadei. Pana si spatiul de joaca din curtea scolii are in spate o poveste despre comunitate si resurse puse laolalta.

 

Catalin Vatamanelu isi aminteste ca a inscris un proiect la Swimathon, ca sa adune bani pentru mobilierul cu balansoare. A organizat un targ de martisoare facute manual, chiar de elevi. „Biserica Catolica l-a gazduit. A fost o experienta interesanta. Oamenii erau reticienti la inceput, sa intre intr-un lacas de cult diferit de religia lor si, mai cu seama, pentru ceva ce n-avea nicio legatura cu religia”, isi aduce aminte.

 

Acum Vatamanelu vrea sa stranga bani ca sa cumpere o bibicleta cu 12 locuri, pentru elevii din sat. „E ca un fel de «microbuzul scolii», dar e sanatos si ecologic. Cei care stau in cartiere mai indepartate vor putea sa ajunga mai repede si sa faca miscare.”

 

842 Catalin Vatamanelu, in fata terenului de joaca din curtea scolii

 

Cand incepe clasa a V-a, elevii din Valea Lupului sarbatoresc petrecand o zi impreuna, cu pizza si suc. Sunt pe cale sa-si exerseze primii muguri de-autonomie. „Organizati voi ziua asta”, le spune Petronela Petrea. „Adica cum?”, o intreaba in cor. Adica sa faca inventarul cu ce vrea fiecare, sa sune la o pizzerie, sa faca comanda. „Cum, noi?” Si daca tot comanda mai multe, sa nu piarda ocazia sa negocieze. „Putem face asta?” Au 11 ani si pot s-o faca. Ba chiar primesc si reducerea.

 

Iasminei ii este dor de scoala ei, acum ca a intrat la liceu, in oras. In clasa a VIII-a a fost in excursie la Praid impreuna cu colegii de atunci. S-a catarat intr-un copac din gradina cabanei si s-a invelit intr-o patura. Cand s-a dat jos, furnicile misunau in parul ei lung pana la brau. „Toata lumea, de la colegi, la familia doamnei, s-a adunat in jurul meu, sa-mi scoata furnicile din par.” O pufneste rasul. Asa, pe intuneric, a fost o munca de Harap Alb sa alunge micutele vietuitoare din buclele ei.

 

In primul semestru din clasa a IX-a, n-a mai recunoscut atmosfera cu care fusese obisnuita. „La noi puteai sa mergi la scoala in pijamale, ca nu conta.” Ii plac rochiile si tinutele elegante, dar acum le priveste diferit. De unde fusesera doar mici cochetarii, au devenit, intre timp, niste instrumente utile. „Acum, toata lumea te judeca in functie de cum arati si-ti pune etichete.” Iasmina se pregateste sa participe la competitia de miss, la Balul bobocilor. O face fiindca mereu i s-a parut ca e urata. La scoala a invatat ca daca se teme de ceva, sa se uite sub pat, sa vada cu ochii ei daca sunt intr-adevar, monstri acolo.

 

843 La scoala din Valea Lupului, copiii poarta papuci de casa in timpul orelor.

 

„Cand eram mica, nu-mi trebuia nimic, n-aveam nevoie de jucarii daca ma lasai sa cant si sa dansez”, isi aminteste. Urca anual pe scena Teatrului National pentru Copii si Tineret din Iasi, acolo unde se desfasurau spectacolele scolii, organizate chiar de elevi. Acum se straduieste sa ia note mari la toate obiectele, fiindca altfel, parintii ei ar putea trage concluzia ca orele de canto o impiedica sa invete.

 

Notele, pentru ea, au fost mereu ca un vortex de care a invatat ba sa se departeze, ba sa se apropie. „Pe la inceputul gimnaziului devenisem foarte retrasa si abia daca scoteam un cuvant”, spune fara sa-si plece privirea. Colegii o evitau. „Ma credeam foarte desteapta fiindca aveam note mari si mi se parea ca, daca lucram, de exemplu, la un proiect, eu trebuie sa fiu «sefa», sa impart altora sarcini si sa fiu ascultata.”

 

844 Coltul cu „istoria scolii”: figurine din ceramica si fotografii cu dascalii si elevii din generatiile trecute

 

A mers la psihologul scolii, iar o prietena de-ale Iasminei iti spune ca si ea si alte colege s-au dus, ca psihologul nu-i totuna cu psihiatrul si ca-i preferabil sa-l vizitezi cand nu stii cum sa rezolvi o problema. „Apoi am invatat sa nu mai am asa multa nevoie de validare, sa ma simt bine si cand raman singura, numai eu cu mine si sa-i las si pe ceilalti sa se afirme. Am vazut ca fiecare se pricepe la cate ceva si nu-i mai tratam superior pe cei care aveau note mici”, rezuma drumul pe care l-a facut pana cand s-a simtit in clasa ca in familie.

 

„«Ce-i in cap conteaza cu adevarat, notele mai putin», asa zicea doamna Ana”, isi aminteste Iasmina si isi strange buzele, fiindca acum e iar impartita pe dinauntru.  Aluneca cu gandurile in diminetile cand venea de la sapte la scoala, la orele suplimentare, cu toata clasa, pentru pregatirea examenului de capacitate. „Doamna ne aducea ciocolata calda si prajituri. Daca luam note mici la lucrari ne spunea «stiu ca probabil am eu o problema si ca n-ar trebui s-o iau personal, dar ma gandesc ca n-am facut eu tot ce puteam ca sa intelegeti mai bine»”.

 

La liceu, i se pare, notele au recapatat greutate in sine. In cazul ei sunt un permis pentru orele de canto, fiindca „acolo ma simt «eu» si uit de orice”. Si pentru colegii de-acum conteaza, ca sa nu-si faca viata amara certandu-se cu parintii ori dascalii. Pentru ei, un zece pe o lucrare copiata nu inseamna ca-si fura singuri palaria, asa cum sunt invatati pustii din Valea Lupului, satul aflat la un kilometru de Iasi in care toate ulitele duc la scoala.

 

 

Un text de Oana Olariu. 

Fotografii de Elena Racu.

 

**

Acest proiect, selectat in urma unui concurs, a fost realizat in cadrul Burselor Superscrieri/BRD pe tema “educatie”. Programul de burse - un parteneriat intre Fundatia Friends For Friends (FFFF.ro) si BRD-Groupe Societe Generale - ofera sprijin financiar si profesional autorilor care vor sa realizeze materiale jurnalistice complexe, de profunzime, pe teme de interes public. Alaturi de competitia anuala Premiile Superscrieri, seminariile de bune practici si masterclass-uri, programul de burse e parte integranta din Superscrieri - o initiativa FFFF care promoveaza, din 2011, jurnalismul narativ si scrierea creativa de non-fictiune in Romania.

Comentarii

Gabriela: 29-03-2018

Felicitari doamna Oana Olariu

Felicitari doamna Oana Olariu pentru cum a-ti relatat in scris succesele si performanta succesorilor scolii Valea Lupului.E perfect adevarat,am o admiratie desavarsita pentru d-na directoare Petronela,care cu munca si stradanie, a reusit sa indeplineasca cu succes juramantul facut la Inspectoratul scolar si promisiunea de lider in cercetasie.

Andreea: 30-03-2018

Felicitări pentru articol. Ma

Felicitări pentru articol.
Ma bucur ca sunt evidențiate proiecte bune, utile și care ne dau speranța că avem oameni dornici sa schimbe în bine lucrurile din jurul lor.

Lavinia: 20-09-2018

Mai presus de orice cuvânt pe

Mai presus de orice cuvânt pe care l-aş putea rosti... TOATĂ STIMA ŞI RESPECTUL!!!

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.