Violoncelistul Marin Cazacu

"Se poate naste un talent de nivelul lui George Enescu si noi nici sa nu stim"

de Vlad Stoicescu si Iulian Andrei | Foto: HHC 05-05-2017

Marin Cazacu este unul dintre cei mai apreciati violoncelisti romani. Recent, intr-o amiaza de primavara, i-am pus intrebarile amatorilor care suntem. Am vorbit mult. Despre tarele sistemului muzical din tara noastra, despre inceputurile sale cu muzica, despre Revolutie si despre familia sa. Am vorbit si despre filantropie. Cazacu nu este doar un muzician desavarsit, ci si un mare daruitor.

Marin Cazacu are un CV stufos, impresionant, dar in interviul care urmeaza vom vorbi mai putin despre calitatea dumisale de solist concertist al Filarmonicii George Enescu sau despre recitalurile date de cvartetul Cellissimo sau formatia Violoncellissimo.

 

Marin Cazacu este unul dintre cei mai apreciati violoncelisti si totodata profesori de violoncel romani, desi a ajuns la acest instrument din intamplare. Copil fiind, a visat sa devina tenor la opera.

 

Pe stalpii de telegraf care ii insoteau drumul pana la scoala, in comuna de langa Bucuresti unde se nascuse si locuia, erau instalate difuzoare care transmiteau muzica populara si usoara – si uneori, rar, arii de opera. Poate ca pustiul Marin Cazacu a fost pur si simplu norocos – mergand pe acest traseu i s-a intamplat de cateva ori sa prinda si opera, si-atunci ramanea lipit de stalpul de telegraf si asculta parca hipnotizat muzica din difuzoare.

 

Ne-am intalnit cu Marin Cazacu intr-o amiaza de primavara, la sfarsit de saptamana. Aveam intalnire la 12:30 fix, dar am ajuns mai devreme. Si ce credeti? Marin Cazacu repeta la violoncel in mijlocul biroului sau de la Tinerimea Romana. Este un profesionist adevarat: repeta in fiecare zi. De zeci de ani nu s-a despartit de violoncelul sau, un Lorenzo Ventapane (instrument vechi, italian, in etate de aproape doua secole!). Il ia si in concedii. Doar cand a mai ajuns la spital au dormit in incaperi separate.

 

Marin Cazacu este unul dintre acei artisti romani care si-au dedicat ultimii ani tinerilor, sprijinindu-i si ajutandu-i sa se exprime pe marile scene ale lumii. Si a schimbat, intr-un fel, paradigma: Romania dadea muzicieni care se visau toti prim-solisti si lucrau greu intr-o orchestra. Nu si tinerii ghidati de profesorul Cazacu. Acestia invata ca un mecanism perfect exista si functioneaza prin rotitele sale.

 

Am vorbit mult cu Marin Cazacu si am pus intrebarile amatorilor care suntem. Despre tarele sistemului muzical din tara noastra, despre inceputurile sale cu muzica. Despre Revolutia din 1989 si familia sa. Si, desigur, despre filantropie.

 

Pe Marin Cazacu si Ansamblul Violoncellissimo ii putem asculta intr-un concert la Ateneul Roman, Hope Concert, organizat de Fundatia Hope and Homes for Children in sprijinul copiilor vulnerabili din Romania. O activitate caritabila. Marin Cazacu nu este doar un muzician desavarsit, ci si un mare daruitor.

 

*

Ce avem noi aici, acest sediu in care ati intrat, se numeste Centrul National de Arta Tinerimea Romana. Din 2014 sunt managerul acestei institutii. Sau director, mai pe romaneste. Este o institutie a Ministerului Culturii. Nu era visul vietii mele sa fiu director undeva. Initial m-am implicat privat in acest proiect, dar vreau sa continue si fara mine. Ca sa aiba viata – o spun din experienta altor orchestre de tineret care exista in Europa – trebuia finantat de catre minister. Si atunci, facand toate demersurile, am acceptat si postul de manager pentru ca acest proiect sa se implineasca.

 

Dela0.ro: Domnule Cazacu, trebuie sa fie greu sa cari un violoncel pe strada. Pana la urma, de ce acest instrument?

Marin Cazacu: In viata mea sau in viata altora?

 

In viata dumneavoastra.

In cazul meu, intamplator. Nu stiam ce e acela un violoncel inainte de a incepe sa studiez acest instrument. Eu am dat un examen la Liceul de muzica din Bucuresti, astazi Dinu Lipatti, cu gandul de a deveni cantaret de opera. Numai ca aveam zece ani la vremea respectiva. Si comisia mi-a zambit si mi-a spus: “Asculta, dragule, la aceasta varsta este imposibil sa studiezi canto, vocea nu este inca formata. Trebuie sa astepti pana la 18 ani, dupa care poti studia si canto daca iti doresti acest lucru.” Visul meu era sa devin tenor la Opera din Bucuresti.

 

De unde acest vis?

Cantam de copil. Am ascultat intamplator si muzica clasica, muzica de opera.

 

Mergeati la opera cu parintii?

Nu. Sunt nascut intr-o comuna de langa Bucuresti. Nu exista asa ceva. Pe drumul de acasa si pana la scoala erau doi kilometri. Erau pe stalpii de telegraf, la vremea respectiva, difuzoare care transmiteau muzica populara, muzica usoara si, foarte rar, arii de opera. S-a intamplat pe acest traseu sa ascult de cateva ori si arii de opera. Si atunci ramaneam lipit de stalpul de telegraf ascultand aria respectiva pana la capat, pentru ca ma fascina mai mult decat muzica folclorica sau usoara. Si, iata, acesta a fost mobilul care m-a impins sa ma duc la Bucuresti sa dau examen de admitere.

 

Parintii cu ce se ocupau?

Cu ce se ocupa oamenii din zona rurala, adica agricultura. Erau fermieri, oameni simpli. Nu aveau cunostinte muzicale. Dar au vazut in mine un tanar, un copil determinat de a face ceva, de a pleca din satul respectiv. Desi visul lui tata era probabil altul. El si-ar fi dorit sa devin ori preot, ori cine stie ce…

 

Erati mai multi frati?

Doi. Am o sora mai mare. Si am ajuns la Bucuresti la acest examen de admitere, unde m-au sfatuit sa incep sa studiez un instrument muzical. Dar instrumentul pe care mi-l puteau oferi atunci era violoncelul sau, daca mai asteptam un an, imi dadeau un instrument de suflat. Era prea tarziu pentru vioara sau pian, acelea se studiaza de la varsta de sase-sapte ani. Eu aveam zece.

 

Erati pierdut pentru vioara.

Eram pierdut pentru vioara si pentru pian, asa ca am ales ceea ce a mai ramas la vremea respectiva, violoncelul. Contactul pe care l-am avut cu instrumentul la inceput a fost catastrofal pentru ca mi-au adus un instrument prafuit si spart din magazia scolii. Arata catastrofal. Zic vai de mine, ce o sa ma fac cu acest instrument? L-am sters, l-am curatat. Am inceput sa descopar primele sunete. Dupa cateva luni eram deja indragostit pentru ca imi oferea acea latura de vocalitate pe care eu speram sa o capat si sa o dezvolt mai departe devenind cantaret de opera. De altfel, se si spune ca violoncelul este instrumentul care seamana cel mai mult cu vocea umana.

 

Si, totusi, ati renuntat la visul de a deveni tenor.

Da, in momentul in care am inceput sa am succese pe acest instrument, am renuntat. Cum sa spun, mi-a ramas asa in suflet o dorinta… Eu si acum le cant studentilor mei cand le exemplific o anumita fraza, o fac si cu violoncelul bineinteles, dar o fac de multe ori si cu vocea. Pentru ca noi spunem ca instrumentul perfect este vocea umana si toata viata imitam o voce umana, cantand la orice instrument. Dar nu m-am mai intors sa devin un profesionist in ale vocii pentru ca ajunsesem la un nivel foarte bun cu instrumentul si succesele au aparut, concursuri internationale castigate, cariera care se dezvolta, invitatii in Romania, peste tot in lume.

 

Cand faceti bilantul acesta va ganditi la ce vi s-a intamplat dupa Revolutie sau inainte?

Inainte. Eu sunt nascut in 1956.

 

Ati schimbat prefixul anul trecut.

Asa este, am implinit 60 de ani. E o varsta. Pentru unii pare inaintata, pentru mine pare o varsta de persoana tanara. Asa ma simt.

 

De mijloc.

Da, de mijloc. Si mai ales conteaza ce simti la o anumita varsta si daca mai ai entuziasm, dragoste de viata, dragoste de a oferi ceva. Astea sunt cele mai importante.

 

Si le aveti?

Eu le simt din plin si nu m-as lipsi de ele vreo secunda. Sunt ceea ce ma tine. Pot sa dai, sa oferi, sa te bucuri de ceea ce oferi. Cineva m-a intrebat: dar nu te plictisesti niciodata de muzica? Nicio secunda din viata mea nu am putut sa spun ca ma plictisesc de muzica. Cand spun muzica nu ma refer numai la muzica pe care eu o produc sau pe care eu o ascult. Pentru mine muzica este si cea usoara de calitate sau muzica populara. Tot muzica este, tot sunete sunt. Este acel tip de spirit al omenirii care creeaza emotie, iar muzica creeaza emotie in orice forma a ei.

 

Ati cochetat si cu muzica usoara?

Recunosc ca nu. Am cochetat cu jazzul. In formula cu ansamblu de violoncele am mers si in directia aceasta, jazz, divertisment, folclor chiar. Acoperim cat mai multe laturi pentru ca instrumentul sa se poata exprima. Spre bucuria nostra violoncelul are aceasta sansa fantastica. El poate si forma o orchestra mai bine inchegata si structurata decat o orchestra de viori pentru ca viorile au doar registrul acut si le lipseste registrul grav. In schimb violoncelul are si registrul contrabasului, si registrul mediu. Un ansamblu de violoncele chiar suna cu totul deosebit.

 

**

792 Foto: HHC


Dela0.ro: Ce inseamna, domnule Cazacu, sa fii bun la violoncel? Ce iti cere instrumentul? Cate ore pe zi? Se poate cuantifica?

Marin Cazacu: Cuantificat in ore de munca nu pot sa spun, pentru ca fiecare are felul lui de a intretine relatia cu instrumentul. Noi de cand suntem mici acceptam cu drag aceasta expresie, devenim sclavii instrumentelor pe viata. Asta ce inseamna? Ca noi in fiecare zi, avem, nu avem chef, trebuie sa ne apropiem de instrument. Asta inseamna sa ne atrenam. Un sportiv de performanta trebuie sa isi antreneze muschii inainte de a alerga. La fel facem si noi. Ne antrenam, nu doar fizic, ci si psihic pentru a putea merge mai departe. Este o cruce, caci asta este, dar pe care o purtam cu bucurie.

 

Locuiti la bloc?

Locuiesc la bloc.

 

Si mai exersati si acasa?

Da, cum sa nu!

 

Nu ati avut probleme cu vecinii? Nu v-au batut in teava?

Spre norocul nostru avem vecini melomani, iubitori de muzica. De altfel, apartamentul nostru este un mini-conservator pentru ca sotia mea canta la flaut, e angajata la Orchestra Radio, iar copiii nostri, la violoncel - baiatul, la vioara - fata. Va puteti da seama.

 

Puteti improviza oricand o orchestra.

Noroc ca nu cantam toti odata. Dar vecinii s-au obisnuit, se bucura de muzica. Se mai intampla sa ne spuna vai, dar ce ati cantat, asa de mult mi-a placut…

 

Cati ani are violoncelul pe care cantati?

Va implini 200 peste trei ani. In 1820 a fost construit. Eu cant pe el de 25 de ani. A fost momentul acela de dupa Revolutie cand toata lumea se grabea sa cumpere apartamente, terenuri. Eu am cumparat acest instrument. Nu l-am gasit in Romania, e din Italia.

 

Era cat un apartament?

Oh, mai mult.

 

Si cine cantase inainte la el?

Diferiti artisti. Eu l-am cumparat de la un suedez. M-am orientat si dupa bugetul pe care il aveam. Sunt instrumente care costa si mai mult, dar atat imi puteam permite la vremea respectiva.

 

Dar la ce violoncel cantati inainte?

Am schimbat la viata mea peste 40 de intrumente, unele ale mele, altele le-am cumparat, le-am vandut, iar am cumparat. Am evoluat practic de la un instrument modest la unul din ce in ce mai bun.

 

Acesta este cel mai longeviv.

Da, pentru ca este deosebit. Cele mai bune instrumente la capitolul sunet, timbru muzical sunt cele italienesti. Scoala italieneasca de lutierie e deasupra tuturor pentru ca ofera acea culoare de sunet pe care nu o ofera niciun instrument in Europa. Exista un ceva special in acea tara, in soare, in lemn , in lacul care se foloseste la final. Se spune ca in Italia in fiecare sat exista cate o capodopera de arhitectura – iata, exista si o capodopera in domeniul lutieriei in fiecare locatie din Italia.

 

Dar cam cat costa un instrument din acesta? Un violoncel facut de un lutier de top pe plan global?

Un instrument nou ar costa intre 50-60 de mii de euro.

 

E mai bun unul nou sau e mai bun unul care are 200 de ani?

Sa stiti ca instrumentele sunt diferite. Depinde si ce cauti la un instrument. Vrei volum mare, putere, sa sune tare sau vrei o anumita calitate care sa creeze mai mare emotie? Daca le are pe ambele e si mai bine, dar poate nu le are si atunci fiecare isi alege un instrument dupa propriul caracter si propria personalitate. Sunt artisti care merg in directia virtuozitatii, altii care merg catre emotie, lirism si poezie.

 

Putem spune ca sunteti posesorul celui mai valoros violoncel din Romania?

Mai sunt cateva. Doua, trei, dar nu mai multe. Tot instrumente italienesti vechi.

 

Aflate in posesia unor artisti?

Da, spre norocul nostru.

 

Ne gandim ca exista si colectionari.

Nu prea. Romania a pierdut aceasta notiune de colectionari de instrumente muzicale.

 

De ce?

A exista perioada comunista in care instrumentele au fost pierdute, mai degraba furate, si vandute in Occident. Romania nu mai are aceste instrumente in momentul de fata. In Occident exista colectionari, persoane cu statura finaciara suficienta care sa le permita sa investeasca in instrumente, tablouri, de fapt colectioneaza tot ce inseamna arta pentru ca sunt considerate si instrumentele opere de arta. Desi nu e bine ca un instrument sa stea ca opera de muzeu intr-o casa. Instrumentul trebuie sa traiasca, sa fie cantat. De aceea acesti colectionari le ofera cate unui tanar pentru cativa ani.

 

Un fel de mecenat.

Exact. Si este foarte bine si pentru instrument, si pentru cei care beneficiaza de acest serviciu. Exista si banci care achizitioneaza instrumente. Este o investitie. De exemplu, instrumentele cele mai valoroase sunt cele construite de lutieri italieni de care ati auzit, Stradivarius, Guarnerius, Amati. Un instrument din aceasta categorie poate sa fie intre doua si cinci milioane de euro. Acest instrument nu va pierde niciodata din valoare. Cu cat inaintam cu atat sunt mai valoroase.

 

Ati avut ocazia sa cantati la un violoncel de milioane de euro?

Da.

 

Si se simte?

Oau, Doamne, ce mi-as dori!, dar ma limitez la ceea ce pot.

 

***

793 Foto: HHC


Dela0.ro: Dumneavoastra si predati.

Marin Cazacu: Da, la Universitatea de Muzica din Bucuresti.

 

Si vin tinerii catre violoncel?

Romania este norocoasa pentru ca are o structura de educatie foarte bine organizata in sensul ca exista scoli de muzica, licee de muzica, apoi exista universitati. Cei mai buni merg la universitate, altii se pierd pe drum. Nu este suficient sa ai dorinta, trebuie sa ai si putinta. Cei care fac muzica sunt selectati natural din aceasta structura educationala.

 

Acum, daca ma intrebati de interesul tinerilor de a merge spre muzica clasica si implicit catre violoncel, exista dupa Revolutie acest boom catre profesii care atrag spre latura finaciara. De ce sa nu fii avocat, spre exemplu, sau IT-ist mai nou? Sunt profesii care sunt parca mai atractive. Dar daca exista acel microb in interiorul unui tanar care il impinge sa faca arta…

 

Cu alte cuvinte, cine trebuie sa faca violoncel va face.

Va face. Sigur, trebuie sa aiba si calitatile respective. Nu oricine poate sa se implineasca intr-o profesie de genul acesta.

 

Calitatile sunt o chestiune de genetica sau cu suficient de mult exercitiu ajungi sa performezi?

Si, si. Talentul se spune ca il mostenesti de la parinti sau de la Dumnezeu. Deci nu e meritul tau talentul. Dar talentul daca nu il educi si nu investesti in el... Sunt persoane foarte talentate care se pierd pe parcurs pentru ca nu investesc sa slefuiasca acel talent. Si sunt tineri poate mai putin dotati profesional, dar care muncesc foarte mult si reusesc. Recupereaza si devin mai atractivi si mai interesanti decat cei care au talent.

 

Ati vazut filmul Whiplash?

Nu l-am vazut.

 

E acolo o poveste intreaga despre exigentele unui profesor de muzica, ba chiar despre o anumita forma de chin prin care treci daca vrei sa excelezi. E muzica si o forma continua de autodepasire?

Da, este o forma de autodepasire.

 

Dar si de a te chinui pe tine si pe ceilalti?

Daca devine un chin, mai bine sa nu fie, adica sa nu continui in aceasta directie. Daca este, cum am zis, o cruce pe care o porti cu bucurie si placere, atunci trebuie sa continui. Mi s-a intamplat in viata de profesor sa cunosc tineri de 16-17 ani pe care i-am sfatuit sa faca altceva in viata decat violoncel sau muzica in general.

 

Sunteti brutal de sincer cu elevii dumneavoastra?

Nu sunt brutal, sunt realist si cred ca adevarul e singura sansa de progres. Nu ne putem minti. Si autoevaluarea e bine sa o incluzi intre obiectivele unui tanar. In Romania a existat, din pacate, o perioada in care toti se credeau cei mai buni din lume. Este gresit.

 

****

Am cantat in Maroc, am cantat in Egipt. Publicul lor se apropie incet, incet de aceasta cultura europeana. Este ceva nou pentru ei. Acum descopera. Alt exemplu – Asia. Japonia, China, toate tarile din zona respectiva au o dorinta extrordinara de a importa cultura europeana si americana. Si atunci, intre artele cele mai directe care pot sa furnizeze emotie este muzica clasica. Astazi gasesti orchestre extraordinare si in China, si in Japonia, si in Coreea, Hong Kong. Pana si in Thailanda si Indonezia au aparut orchestre.

 

Dela0.ro: Nu v-ati gandit sa ramaneti intr-o astfel de tara?

Marin Cazacu: Asiatica, nu. Desi sunt fascinat intotdeauna, am fost de cel putin 30 de ori in tarile asiatice si sunt impresionat de mentalitatea lor.  Dar Europa ramane pana la urma punctual meu de atractie cel mai mare. Imi aduc aminte ca am fost de foarte multe ori in Statele Unite. De foarte multe ori inseamna peste 20 de ori si mereu plecam dupa o experienta americana cu aceeasi fraza. Am sa mai revin aici, imi place sa ma reintorc, dar sa traiesc permanent, niciodata. Este o alta lume. Noi, in Europa, pana si in orasele de 20.000 de oameni stim de muzica clasica. Avem cui sa ne adresam.

 

Cand ati plecat prima oara din Romania?

In 1976, la cursuri in Germania Democrata. La 20 de ani, la Weimar.

 

Sunteti vorbitor de limba germana?

Da, si am fost la un curs de violoncel. In urmatorul an am mers la Geneva, la un concurs, unde am si castigat premiu. Si apoi au urmat alte concursuri in Germania, la Munchen, la Leipzig, la Bolognia in Italia. A urmat o cariera pe cat se putea ea face pana in 89.

 

Si se putea face?

Cu greu. In sensul in care statul controla totul. Se plateau taxe uriase din ceea ce castigai. Era, sa spunem, o viata limitata profesional. Asteptai  sa iti iasa viza pentru orice deplasare. Se putea nici sa nu iasa. S-a si intamplat de cateva ori. Deci nu a fost o viata comoda.

 

Nu v-ati gandit in contextul acesta sa plecati atunci sau sa gasiti o formula de a scapa din chingile regimului?

Eu sunt nascut la tara. Legatura cu parintii, cu famila cu pamantul, desi pare curios pentru un muzician, este si a fost atat de puternica. Numai gandul ca… Am avut noroc ca am devenit destul de repede o persoana respectata la nivel profesional, ca am capatat repede postul de solist al Filarmonicii George Enescu din Bucuresti, concertam in toata Romania. Am avut un statut profesional foarte bun.

 

Sigur toate neajunsurile puteau sa iti rupa din elan si entuziasm, dar eu nu am putut sa o fac, sa plec. Sunt persoane adaptabile in orice colt al lumii si alte persoane inadaptabile. Calatorind si eu in toata lumea poate am devenit ceva mai adaptabil, dar as suferi ca un caine sa stiu ca sunt acolo si nu aici.

 

Revolutia unde v-a prins?

Eram in Italia. Familia era acasa. S-a intamplat in timpul unei repetitii de opera in Parma. In timpul repetitiei s-a ridicat unul de la vioara si a spus: Ceausescu a fugit! S-a terminat repetitia. Toti italienii, toti romanii si toti artistii din spectacol am fost la un bar sa luam o sampanie si sa sarbatorim de bucurie. Italienii s-au organizat foarte bine. Au facut concerte pentru strangere de fonduri. Am participat si la acelea. M-am intors abia pe 8-10 ianuarie 1990. Si a fost foarte bine asa. Am descoperit o alta tara.

 

Ati revenit, acceptati ironia, in plina democratie.

In plina degringolada, mai degraba. Dar era un entuziasm care m-a impresionat si mi-a placut.

 

Ati avut sentimentul ca o luati de la capat sau ca primiti o sansa noua?

Da. Aveam 33 de ani si am simtit ca acela e momentul din care incepe viata. Din acel moment am calatorit. Probabil ca sase luni pe an nu stateam in tara.

 

Pana cand a durat aceasta perioada?

Pana in 2005-2006 am tot fost plecat.

 

Si ce s-a schimbat din acel punct incolo?

Varsta isi spune cuvantul, dar nu numai asta. M-am implicat in alte proiecte in Romania. Te uiti in spate si-ti spui ca te-ai implinit in viata. Ai familie, copii? Da. Ai facut ce ti-a placut? Da. Ai facut ceva si pentru altii? Asta este esentialul, sa faci ceva si pentru altii. Din anii respectivi am facut un festival la Sinaia, am infiintat Orchestra de Tineret, am incercat sa implementez si la noi ceea ce exista in lume. Dam o sansa tinerilor si schimbam mentalitatea lor pentru ca e nevoie si de aceasta schimbare.

 

*****

794 Foto: HHC


Dela0.ro: Sunteti printre putinii profesionisti din Romania care au pornirea de a se deschide catre cei tineri. Am spune chiar ca ati facut un pas in plus. Ati institutionalizat acest schimb profesional, nu ati cautat doar sa transmiteti mai departe ce stiti, ci si sa construiti formule administrative. Ce v-a motivat?

Marin Cazacu: Daca iti iubesti – si acum enunt poate o notiune de patriotism – locul in care te-ai nascut, atunci faci ceva pentru locul respectiv. Daca analizezi si observi lucrurile negative care se intampla in aceasta tara si vezi ca statul nu e capabil sa le rezolve sau institutiile statului nu vad solutii, atunci te poti implica si poti oferi un model. De fapt, asa a pornit Orchestra de Tineret. Am selectat tineri din intreaga Romanie pentru ca am observat ca avem o problema. Concertand in toata tara cu orchestrele din Romania vedeam ca nivelul acestora nu creste, ba dimpotriva, scade.

 

Si scadea din cateva motive clare: educatia persoanelor din orchestre a fost gresit directionata, li s-a cultivat de mici ideea ca ei vor deveni cei mai buni. Cu alte cuvinte au fost directionati excesiv de solistic. La terminarea facultatii ajungeau intr-o orchestra in care se simteau frustrati ca locul lor nu e acolo. Te pregatesti sa fii cel mai bun violonist si te trezesti in orchestra alaturi de un alt violinist si trebuie sa cantati impreuna. In aceasta profesie sansa de a deveni cel mai bun exista, dar doar pentru 1 sau 2 la suta. Nu era cultivata deloc creativitatea colectiva. Prin aceasta schimbare de mentalitate am pornit construirea orchestrei.

 

Deci ati plecat de la o nevoie.

Da. M-am uitat la tarile cele mai importante care produc nivel profesional ridicat, de muzician complet. Asta inseamna Germania, tarile nordice, Anglia. Acestea sunt tarile model pentru noi. Orchestra de tinerit am fondat-o in 2008…

 

Si cine v-a ajutat cu banii?

Cativa prieteni, parinti de violoncelisti, la inceput cu o suma mica. Au mai fost apoi fonduri nerambursabile pe baza de proiecte, concursuri deschise de catre Administratia Fondului Cultural National, dar si fondurile mele si ale sotiei. In 2008 am pornit acest proiect, in 2012 am fost la Berlin la un festival extrem de important. In 2011 am fost la Paris, in 2014 la Sala Filarmonicii din Berlin, care este cea mai prestigioasa sala de concerte din Europa. Bruxelles, Paris, Roma, Viena, toate aceste centre mari au fost cucerite printr-un mod de a face muzica la nivel european.

 

Iata ca orchestra e invitata a patra oara la Festivalul Enescu, alaturi de mari orchestre ale lumii. Ca nivel de impact artistic, profesional intra in aceasta categorie pentru ca impresioneaza. Eu am trait propriile emotii legate de succesele profesionale, dar traire mai puternica emotional decat la Berlin nu am avut, cand acesti tineri au cantat in cea mai importanta sala de concerte din lume. Parea ca acesti tineri canta pe viata si pe moarte. Acea dedicatie, acea daruire totala m-a impresionat pana la lacrimi. Asta facem cu acest proiect. Iubim muzica pe care o producem si vrem sa se bucure si altii.

 

Cat de tineri sunt acesti tineri pe care ii pastoriti?

Eu am infiintat in 2008 o singura orchestra. De atunci avem trei orchestre pe trei categorii de varsta: Orchestra junior, 12-15 ani; Sinfonietta, 16-19 ani; si Orchestra romana de tineret, 20-28 de ani.

 

Si de la 28 incolo care sunt optiunile?

Avem tineri din primele generatii care nu mai sunt la noi, sunt in orchestrele profesioniste. Este un castig si pentru ei, si pentru aceste orchestre, ca sunt in Filarmonica Enescu, Orchestra Radio, la Cluj, Iasi, Timisoara sau Sibiu. Noi ne bucuram de acest lucru pentru ca asta inseamna si o schimbare pentru orchestrele profesioniste de acolo. Educatia lor la acest nivel a putut sa genereze o schimbare si in orchestrele profesioniste din Romania.

 

De la sate mai vin copii spre a studia un instrument?

Eh, aici este o problema.

 

A scazut baza de selectie…

A scazut si ma doare sufletul ca s-ar putea in Romania sa se nasca un talent de nivelul lui George Enescu si noi sa nu stim. Asta este o problema pentru ca muzica clasica nu a patruns peste tot. Este de asemenea o suferinta a mea faptul ca Romania si-a dezvoltat dupa Revolutie cateva centre culturale unde sunt orchestre simfonice profesioniste, dar pe de alta parte sunt capitale de judet in tara care nu stiu ca noi existam. E adevarat ca suntem o minoritate, recunoastem acest lucru, nu toata lumea trebuie sa asculte muzica clasica. Dar daca ar asculta mai multa lume nu ar fi un beneficiu pentru societate?

 

Si ma gandesc acum la Germania, care are 250 de orchestre profesioniste. Romania are 25. In Germania exista orasele care investesc sa aiba o orchestra. Toate sunt finantate local. Nu toata lumea trebuie sa asculte Wagner sau Enescu, dar poate sa asculte Mozart sau Beethoven. Acesti compozitori nu vor muri nicioadata. Eu mi-as dori ca noi sa putem patrunde peste tot. Credeti ca s-a cantat vreodata la Alexandria muzica clasica? Sau la Slobozia?

 

Dar aveti unde canta la Alexandria, de pilda?

Poate exista o casa de cultura, daca nu la primarie. E bine ca avem expozitii de carte in toate aceste locuri, dar existam si noi. Existam si noi! Fara muzica ce ar fi un film? Fara muzica ce ar fi omenirea? Ce ne-am face fara muzica? Ar fi un dezastru, ar fi o tristete inimaginabila. Cand ne e mai rau ce facem? Cantam.

 

Imi pare foarte rau ca nu am reusit, de fapt aici tot statul ar trebui sa intervina, ca orchestrele noastre sa nu devina doar orchestre ale unor orase. Toate orchestrele isi desfasoara activitatea doar intr-un singur oras. E o greseala pentru ca alte orase foarte importante nu au acces la cultura. Orchestra respectiva sa ofere cultura si altui oras. S-ar numi orchestra regionala. Acest tip de institutie exista in Germania. Noi suntem foarte in urma la acest capitol. In Germania 80% din orchestre sunt regionale. Este o retea.

 

******

795 Foto: HHC


Dela0.ro: Sa vorbim un pic si de concertele care au o miza sociala, filantropica.

Marin Cazacu: Da, suntem implicati cu un ansamblu de fosti, actuali si viitori violoncelisti. Am inceput acest proiect de vreo 20 de ani. Am format aceasta formatie cu care abordam genuri muzicale diferite. In afara de faptul ca suntem invitati sa concertam in Romania si in strainatate, peste tot, ne-am implicat si in aceasta abordare de ajutor – ziceti dumneavoastra social –, de fapt social si cultural in acelasi timp.

 

Acesti tineri sunt si ei doritori sa ofere la randul lor din ceea ce au avut norocul sa beneficieze in viata. Altii nu au acelasi noroc. Si faptul ca un tanar ofera unui alt tanar mi se pare minunat. Persoanele in varsta deja au aceasta dorinta si experienta de viata ii pune in situatia sa dea si celui sarac sau celui care nu are. Dar sa implici tinerii in genul acesta de activitati mi se pare minunat. Cu acest ansamblu suntem a treia oara prezenti la fenomenul Hope and Homes.

 

Dincolo de gala HHC ati fost implicati si in alte proiecte de felul acesta?

Da. Noi am cantat gratuit de foarte multe ori pentru persoane care aveau nevoie de ajutorul nostru. Am oferit unor tineri instrumente muzicale, accesorii, arcuse. As vrea ca acest model pe care il promoveaza Ansamblul Violoncellissimo sa fie preluat si de alti instrumentisti. Poate ca violoncelul este un instrument mai generos decat altele, nu stiu.

 

Generos in ce sens?

Violoncelistii sunt persoane extreme de prietenoase, de calde. Din putinul pe care il au dau si altora.

 

De ce? Are legatura strict cu instrumentul?

Si cu instrumentul, dar muzica, in general, creeaza acest sentiment.

 

Sunteti optimist, domnule Cazacu, in privinta viitorului? Va supravietuieste Orchestra de tineret?

Exista un orizont optimist pentru ca exista o finantare sigura macar pentru cateva proiecte. Romania nu e pregatita sa sprijine financiar prin sponsorizari masive aceasta zona. Nu este ca in SUA. Acolo zona culturala e finantata in proportie de 80% de firme private si extrem de putin de statul american. Exista aceasta cultura, ca daca sponsorizezi o institutie filarmonica sau o orchestra simfonica, beneficiezi de avanataje fanstastice. Pe langa faptul ca ti se deduc multe impozite, ai vizibilitate mai mare, te bucuri de avantajul de a circula alaturi de acea orchestra in toata lumea, ca sponsor principal. Si este si un lucru de mandrie sa poti sprijini arta.

 

In Romania nu suntem pregatiti. Se sponsorizeaza mai mult fenomenul sportiv, ceea ce este foarte bine, dar cred ca nu ar trebui sa fim uitati nici noi. Romania are nevoie de cultura. Romania are nevoie ajutorul nostru. Ce ne-am face noi astazi cand computerele invadeaza, cand ii vezi pe tineri blocati pe facebook fara emotia pe care noi putem sa o cream? Oamenii se robotizeaza, limbajul nu este nici el cel mai elegant pe internet, si atunci avem nevoie de acest tip de comunicare pe care numai arta poate sa o creeze.

 

De cand aveti acest instrument, acest violoncel vechi de aproape doua sute de ani, de cate ori ati stat despartit de el, de cate ori nu ati fost in incapere cu el?

Sa stiti ca in vacante merge cu mine. Ar trebui sa numar pe degete, poate cateva zile pe an daca am stat departe de el. Cand am fost in spital sau cine stie… 

Comentarii

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.