Viata ca o proza

Povestire despre Nina

de Iulian Andrei 21-05-2018

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro, in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine cu o noua serie. Luna de luna, pe www.dela0.ro, citim viata ca o proza.

760 Scenariu & condei, Iulian Andrei

Niciodata Bucurestiul nu e mai frumos decat in primele zile de octombrie, cand nu e niciun anotimp anume, cand e doar octombrie.

 

Era octombrie.

 

Cand a intrat in amfiteatru, toti am putut vedea ca Nina fusese batuta cu bestialitate. Purta ochelari negri de soare, care abia ii mascau vanataile. Era imbracata cu o fusta alba, scandalos de scurta.

 

Profesorul nostru de geopolitica in secolul XX era, desigur, un dobitoc. A crezut ca era o prostituata care se ratacise pe holurile facultatii de stiinte politice.

 

A somat-o sa-si dea jos ochelarii de soare. Si sub imperiul acestei somatii, Nina a continuat sa paseasca peste toate visele noastre, s-a indreptat spre catedra dobitocului, si-a scos ochelarii cu un gest de vampa si a intrebat: e mai bine asa, domnule profesor?

 

Si tot amfiteatrul s-a umplut atunci de accentul rusesc al Ninei. Nu a existat parte barbateasca sa nu cada pe loc sub farmecul ei, ca sub un blestem. Dobitocul de la catedra a acuzat o stare de ameteala si a cerut un pahar cu apa.

Nina facea din noi ce voia. Eram toti marionetele ei. Eu am invatat-o istoria ideilor politice in vestul Europei intre secolele XV si XVIII. Un altul i-a mochetat tot apartamentul de lux.

 

Nina avea bani, dar nu platea niciodata pentru nimic. Noi toti presupuneam ca se prostitua, dar nimeni nu i-a cunoscut vreodata un client.


Nina ne-a invatat sa dansam, sa ne tinem spatele drept, sa nu mai umblam ghebosi pe drum, sa purtam costume de haine, sa oferim flori presate-n plic tinerelor fete. Tinerele fete care gravitau in jurul Ninei erau toate basarabence. Ne indragosteam de ele, ce altceva puteam face? Dar ea ne impunea castitatea in ceea ce le priveste. Eram condamnati la prietenia zeitelor.

 

Nina ne dadea sfaturi sexuale – o data pe saptamana e bine sa iti dai drumul in femeie! - si ne imbata des cu un rachiu dintr-o sticla fara eticheta care ne incalzea inimile cum nimic inainte, cum nimic dupa aceea.

 

Nina locuia aproape de cer. Era de-ajuns sa iesi pe balconul vastului ei apartament de lux si sa intinzi mana inspre inalt. In unele nopti, Nina dansa aproape goala sub luna plina fredonand in loc de versuri pasaje din dreptul constitutional al Republicii Moldova.


Intr-o zi, Nina a disparut. S-a intors o saptamana mai tarziu cu o pereche noua de sani enormi. Un cadou de la un amic turc. Avea multi amici si toti ii faceau cadouri care ne debusolau. Noi nici nu intrasem in campul muncii. Bineinteles ca aveam pofta sa ii ucidem pe amici.

 

Visam ca in prima zi de salariu sa o ducem pe Nina la Capsa. Auzind planurile noastre, a ras – nu era un ras batjocoritor, nu era nici macar dureros, era un ras care ne spunea ca asa ceva nu se poate.

 

Nina se indumnezeia tot mai mult. Acolo in inalt, sub luna plina, fluturi de noapte poposeau cand si cand peste sfarcurile sanilor ei artificiali. Nu stiu nici de unde veneau, nici unde plecau. Iar ea...

 

Ea isi exersa superputerile pe bietele noastre suflete. Ea devenea altceva, mai mult, mereu mai mult, si mai mult, si mai mult. Puteam, privind-o, sa inteleg cum mutileaza puterea. Ea devenea, fara ca macar sa inteleaga, postumana.

 

O postumana frivola, se intelege. Caci altadata ne-am trezit ca o vedem la televizor, la o emisiune de divertisment. Dansa din buric, pe-acolo – era orbitoare, iar moderatorii si invitatii isi pierdeau mintile si cuvintele se scurgeau din ei ca sangele celor ucisi.


Nina avea accese de tandrete. Atunci ne permitea sa-i spunem Ninocika.

 

Intr-o alta noapte a aparut Vasile. Un barbat enorm care ne-a intins un rachiu inca si mai misterios. L-am batut pe nerasfulate si ne-am trezit in zori, aproape goi, cu Vasile rastignit intre noi, ca un Hristos intre talharii de pe cruce. Nina nu era nicaieri si trupurile noastre ne dureau de parca am fi cunoscut loviturile biciului. Ne-am trait vietile considerand ca acesta a fost numai un vis.

 

Nina putea sa relativizeze orice. Vorba ei preferata era: la Paris, nimic din toate astea nu conteaza. Ce inteles cunosteau aceste cuvinte pentru ea – nu ne explica. Nu stiam, pe atunci, pana la capat daca astfel isi exprima dispretul sau sperantele sau, poate, fricile.

 

Imi placea sa inventez povesti care sa o amuze. Colectionam zambetele Ninei si eram foarte fericit cand povestile o multumeau, ceea ce se intampla mai degraba rar. Ii colectionam zambetele, chiar daca stiam ca la Paris, nimic din toate astea nu conteaza.

 

Nina facea zilnic miracole, dar cel mai incantator e ca reusea sa ramana o enigma: niciodata nu vedeai unde duce povestea Ninei, obtinea totul fara efort, insa nu stiai niciodata ce va vrea mai departe – sau cel putin eu nu vedeam. Fiind tanar, eram orb. Ea avea ochii verzi, insuportabili, ca marile in furtuna.


Altadata, un alt amic turc a aflat ca ne treceam timpul cautand compania Ninei, ba chiar ca avem pofta sa ii ucidem amicii, asa ca ne-a cautat prin tot orasul sa ne spuna cate ceva despre viata si moarte. Legenda e ca la brau avea ceva foarte asemanator iataganului. Am stat ascunsi intr-o carciuma dintr-un cartier marginas pana cand i-a trecut celuilalt amic turc pofta de a ne intalni.


Nina castiga toate concursurile de frumusete la care se prezenta, calatorea deja prin toata lumea ca printr-o garsoniera ciudata, cu infinite usi, si intr-o iarna care nu anunta nimic, de la ea, de la ultimul etaj, a inceput pur si simplu sa zboare.

 

Ninocika a noastra s-a inaltat peste magazinul Unirea, si a zburat tot mai departe si mai departe de vietile noastre de studenti saraci de la periferia universului.

 

Ninocika noastra s-a maritat de trei ori si a divortat de trei ori inainte sa implineasca treizeci de ani. Acum este logodnica unui conte din Sankt Petersburg.

 

I-am vazut fotografia intr-un ziar. Era la bratul contelui, taiau impreuna o panglica si chipul ei era traversat de o singura umbra. Si doar eu stiam ce inseamna umbra aceea: Ninocika era la apogeul frumusetii si faimei sale, isi urcase Everestul si inca stia ca la Paris, nimic din toate acestea nu conteaza.

M-am uitat indelung la fotografia ei si la umbra aceea, puteam de-acum sa vad acolo ceva inca mai ingrozitor: Ninocika stia deja si ca va veni un timp, ca nu are cum sa nu vina, cand nici macar Parisul insusi nu va mai conta.

 

Ea era dintr-un viitor scandalos. Isi cumparase deja un deceniu de frumusete in plus si arata ca o femeie care foloseste nu doar cele mai scumpe creme, ci si cele mai scumpe antidepresive. Era limpede ca intr-o zi avea sa aleaga cea mai buna cominatie de gene posibila pentru fiica ei, zeita noastra de altadata putea - numai sa vrea - chiar sa traiasca pentru totdeauna. Aceasta este insa o ipoteza in care nu credeam. Postumanul. Umbra.

 

Stiam deja si cum se va savarsi Ninocika, nu dintr-un rau incurabil, ci dintr-un suicid care va pluti misterios peste toti cei care au cunoscut-o.

 

Adevarata frumusete a Ninei: ramasese singurul om din lume gata sa moara, in ciuda puterii de a avea viata vesnica, doar pentru ca la Paris, nimic din toate astea nu conteaza.

 

 

Comentarii

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.