Viata ca o proza

Povestire despre guru

de Iulian Andrei 10-04-2017

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine acum cu o noua serie. In fiecare luni, pe Dela0.ro, "Viata ca o proza".

760 Scenariu & condei, Iulian Andrei

In vara aceea ajunsese la noi in oras un tamaduitor din fosta Iugoslavie. Acesta nu vindea niciun sirop, nicio crema, nu iti strangea mana, nu il invoca pe Domnul Iisus si nici macar nu canta vreun imn de slava. Nu, nimic din toate aceastea.

 

Guru statea pur si simplu intr-o incapere si ii privea pe cei care veneau - contra cost - sa ii simta puterea privirii. Privirea lui vindeca toate relele, mai ales pe cele sufletesti. In brosura de prezentare era o metafora frumoasa cu un pod pe care il traverseaza privirile bolnave numai si numai pentru a se intoarce intremate.

 

Eu nu credeam in niciun guru, insa am fost obligat sa ma duc acolo. In definitiv, chiar si eu trebuia sa fac o munca pentru a trai. Munca mea era tocmai aceasta: sa rad, prin gazete, de naivitatea oamenilor, in speranta ca se vor indrepta. Era o speranta pe care o pierdusem, insa, cu mult timp in urma, dar tot trebuia, chiar si eu, sa fac o munca pentru a trai. Asa ca ma multumeam sa rad de naivitatea oamenilor.

 

Am platit si eu biletul si am luat loc in sala, guru isi plimba privirea peste capatanile oamenilor, fara graba, asa cum te-ai plimba cu femeia iubita intr-un parc, iar capatanile alea erau incantate, si abia atunci mi-am dat seama ca traiam un inaltator moment de placebo in grup. Si mi s-a facut deodata sila de munca mea si am simtit acut dreptul fundamental al omului de a fi prost.

 

Mi-am abandonat profesia, m-am scuzat si am iesit in plin reportaj. Guru m-a privit atunci doar pe mine, nu era  uluit, nu era contrariat, nici macar scarbit. Guru era un profesionist al imposturii: avea o privire egala, pe care nimic nu o putea tulbura cu adevarat.

 

Am intrat intr-o benzinarie sa-mi iau o cafea si am cumparat o revista glossy, in care am gasit un text scris de o fosta colega. Li se confesa cititorilor: avea cancer, iar zilele ei erau numarate. Am inchis revista, fara sa simt mila sau furie. Nu ma mai inspaimantau toti cei pe care ii cunoscusem si acum urmau sa moara, cu public sau nu.

 

Dar mi-am amintit doua lucruri despre aceasta colega. In copilarie mintise ca stie cum se conduce o barca dintr-acelea cu vele si s-a ratacit in largul Marii Mediterane, alaturi de o colega de scoala pe care, in timpul ratacirii, a vrut sa o ucida. Iar in timp ce ea voia sa o ucida, colega sa, depasindu-si brusc isteria, incepuse sa fredoneze cantecelul Frere Jacques.

 

Cea de-a doua amintire era despre un unchi al acestei colege, un unchi care si-a pus capat zilelor aruncandu-se in fata unui tren. El nu a lasat niciun bilet de adio, dar a lasat pe patul din dormitor doua baloane colorate in rosu, ambele bine umflate. Gestul sau nu a putut fi deslusit pe deplin, iar pe colega mea o urmarea inca aceasta poveste si, uneori, mai amintea de ea.

 

Altceva nu mai stiam despre ea, de altfel nu o mai vazusem de peste cinci ani. Nu imi fusese amanta, nu imi fusese intima, avusesem o relatie profesionala banala, iar eu eram acum intr-o benzinarie inchizand revista in care isi povestea ultimele sale zile pe pamant, amintindu-mi cele mai ciudate lucruri pe care mi le povestise vreodata. Si mai veneam si de la intalnirea cu un impostor care le lua oamenilor banii ca sa se uite la ei. Fiindca platisera mult, ei aveau, bineinteles, sa se simta datori sa spuna ca, da, simtisera ceva, asa, ca o lumina.

 

Mi s-a facut o pofta nebuna sa joc o partida de sah, asa cum altora li se face pofta de un ecler sau sa intre intr-o frizerie. Aveam chef sa joc o partida de sah cu un prieten vechi. Nu mai aveam insa niciun prieten vechi care sa aiba timp liber doua sau trei ore, un timp care sa nu ne duca nicaieri in afara placerii de a juca sah.

 

Viata, o intelegeam acum, in aceasta benzinarie, in fata unei reviste inchise, in care o fata isi povestea moartea, este doar o suma de momente bizare, care – cel mai probabil – nu au niciun sens. Si ce isi vor aminti despre mine cei care m-au cunoscut?

 

Va veni, nu are cum sa nu vina, o zi in care si eu voi scrie intr-o publicatie povestea ultimelor mele zile pe pamant, si cineva care imi este indepartat va citi si se va gandi la mine, exact asa cum ma gandesc eu acum la fosta mea colega.

 

Avusesem un comportament atat de contradictoriu in societate incat era imposibil sa mi se creioneze un portret unitar sau macar aproape cu cel care credeam eu insumi ca sunt. Eram condamnat exclusiv la necroloage false.  

 

M-am simtit foarte obosit si exact atunci m-am decis sa nu mai fumez niciodata. Colega mea avea cancer la plamani, si ea nici macar nu fumase.

 

Stiam si ca in cel mult trei ore aveam sa-mi regret hotararea si sa nu o respect. Soarele aprinsese cerul si era o caldura care ii indispunea pe cardiaci; si mai era si o lumina cu care fotografii nu aveau ce sa faca. Nu peste mult insa ziua avea sa se micsoreze, iar seara aveam sa ne asternem geci peste umeri, dar toate acestea pareau atat de indepartate acum incat nu era timpul sa mi le amintesc.

 

Am iesit in strada si soarele mi-a izbit atat de violent craniul incat am inchis ochii ca un mort

 

 

Comentarii

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.