Viata ca o proza

Poveste despre zilele cele lungi

de Iulian Andrei 24-07-2017

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro, in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine cu o noua serie. In fiecare saptamana, pe www.dela0.ro, "Viata ca o proza".

760 Scenariu & condei, Iulian Andrei

Mergeam acolo pentru ca nu mai era nimic altceva intre noi si cer. Era ca si cum am fi trait sub o mare care ne ingaduia. Eram tineri, dar stiam deja sa fim tristi.

 

Marea noastra frumusete: beam enorm si pierdeam noptile si castigam la schimb unele sperante, pe care, in zori, le mai schimbam pe cate o iubire, pe care o risipeam pana la apus.

 

Iar anii aceia demult au trecut, i-am ingropat ducandu-ne unii altora prietenii la altar. Apoi au inceput sa apara copiii si durerile de ficat (si ficatul doare) si zilele noastre au inceput sa fie tot mai scurte si tot mai putine nopti fara somn am adunat (pentru o cat mai buna productivitate in munca, avem nevoie de odihna!).

 

Si nici jazz nu se mai asculta la ultimele etaje ale orasului. Am devenit resurse umane.

 

Intr-o zi teatrul si-a inchis acoperisul, alungandu-ne. Nu e o zi oarecare – e chiar ziua in care a inceput sa ni se sfarseasca tineretea. Viata noastra a fost spulberata, asa cum spulbera vantul primelor zile de toamna.

 

Si nu tragedii ni s-au intamplat noua, ci numai si numai viata, care stie sa fie cumplita fara vreun motiv anume. Iar locul acela a continuat sa existe doar in nostalgiile noastre, in acea perfectiune pe care doar melancolia o ingaduie.

 

Ne mai visam uneori cum eram atunci: tineri, clatinandu-ne sub cer, crezand si noi, zadarnic, precum toti dinaintea noastra, ca vom avea mereu timp.

 

Nu mai avem timp, ne mai intalnim, cand si cand, si rareori ne luam curajul sa vizitam acel spatiu din inimile noastre. Intre noi se lasa tacerea si noi stam si ne uitam la tacerea aceea, apoi tacerea dispare si continuam sa ne spunem nimicuri.

 

Si fiecare isi poarta cu sine istoria, si in spatiul acela din inimile noastre incape tot ce a fost mai frumos si mai pur si mai crud. Fiecare are un atunci. Si ne imaginam ca asa ne aparam de trecut si ne pastram macar demnitatea. Bineinteles ca gresim.

 

Foarte rar ne mai gandim ca nu mai stim si nu mai putem nici macar sa iubim, si ca tot ceea ce a fost a trecut si nu se va mai intoarce niciodata.

 

Si, daca vreti sa stiti cum se sfarseste povestea aceasta, aflati ca intr-o alta noapte chiar de acolo am aruncat spre marele bulevard un vers alb, si l-am privit cum coboara si coboara si coboara spre pamant, fara ca nimeni sa il mai poata opri vreodata.

 

Ma gandesc la el coborand si acum, tot mai adanc in intunericul care mereu asteapta sub noi.

 

 

Comentarii

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.