Viata ca o proza

Poveste despre Popescu

de Iulian Andrei 03-10-2017

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro, in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine cu o noua serie. In fiecare saptamana, pe www.dela0.ro, "Viata ca o proza".

760 Scenariu & condei, Iulian Andrei

Imi amintesc: era o iarna in care nu a nins. Aveam douzeci si doi sau douazeci si trei de ani, eram costeliv, eram famelic, calatoream mult, pe drumuri care nu ajungeau nicaieri.

 

Lucram intr-o corporatie care se indeletnicea cu presa. Scriam stiri de coloana, mici randuri care nu interesau pe nimeni, nici macar pe mine. Eram in Bucuresti si ma visam la Paris. Nu stiam pe atunci ca Parisul nu mai exista.

 

Scriam acele stiri de coloana si ma consolam cu gandul ca macar scriu ceva. Corporatia avea o fundatie, care facea mici gesturi caritabile, ca sa mai atenueze impresia unei bogatii care nu dadea nimic inapoi unei societati aflate intr-o tranzitie bezmetica.

 

Asa am ajuns in acel azil. Eram voluntar, aveam si o insigna care imi atesta statutul. Le duceam cadouri batranilor, mai ales in preajma marilor sarbatori, stateam de vorba cu ei.

 

Cu unii vorbeam in zadar, fiindca aveau Alzheimer si uitau tot. I-am spus unui mosneag de zece ori cum ma cheama, iesea pe o usa, intra pe alta si o luam de la capat. Eram ca intr-un spectacol de teatru absurd. Nu mai vazusem un bolnav de Alzheimer, nu stiam ce trebuie sa fac, asa ca incercam sa raman calm si sa vorbesc zambind.

 

Acolo l-am cunoscut si pe Popescu. Popescu fusese inginer, sau cel putin asa pretindea – inginer zootehnist, bai puta! Nu ceruse sa i se spuna domnule, nici macar nea, ceea ce era rar. Nu ne-a dat niciun prenume, ne-a lasat sa ne multumim cu Popescu.

 

Popescu nu avea mana dreapta si piciorul drept. Nu voia sa detalieze starea sa de sanatate.

 

Dar era o priveliste Popescu. Rosu in obraji, mereu arata de parca ar fi fost aproape beat. Asalta sexual toate asistentele care ii intrau in aria vizuala. Nu il interesa aspectul fizic, ar fi asaltat orice, inclusiv dame obeze cu mustati de sublocotentent.

 

Popescu tanjea dupa iubire. Cand se alinta, Popescu isi spunea Baba. Zicea ca a ajuns ca o Baba – sa se planga, toate alea. Dar adevarul e ca se plangea mai degraba rar.

 

Iar cand aparea cate o voluntara mai tanara, care ii intindea sfioasa o punga cu portocale niciodata proaspete, Popescu fornaia din nari si spunea cu tonul cel mai firesc din lume: Oho, ce te-ar mai fute Baba! Si atunci voluntarele se imbujorau si nu mai stiau cum sa iasa din salon. Se impleticeau, se loveau de ziduri, erau naucite.

 

Intr-o amiaza, cand nu era nicio voluntara prin preajma, Popescu mi-a zis pe un ton conspirativ: Vrei sa iti arat pula? Inca mi se scoala!

 

N-am vrut sa-mi arate Popescu pula, asa ca l-am refuzat ferm, strecurand totusi o gluma intre noi, ca sa nu se simta atat de ranit. Dar Popescu nu se ranea usor. A ras la gluma aceea, pe care de mult am uitat-o, si mi-a zis asa: Pustiule, bine macar ca mai am mana asta si pot sa fac laba, ca altfel...

 

Atunci am ras eu la faza asta si Popescu mi-a mai zis ca, dupa ce a ramas handicapat, o vara intreaga a incercat sa isi aseze un zambet pe fata si n-a reusit. Zambea doar noaptea, pe ascuns – altfel cum?

 

Dar era ceva in el, o deznadejde mai puternica decat vointa, o deznadejde mai puternica decat viata, era ceva in el care venea ca un uragan si ii stergea zambetul acela.

 

Iar Popescu a ras si a plans si a nechezat la asistente si le-a explicat voluntarelor cum anume le-ar fute Baba. Dar de zambit n-a mai zambit niciodata.  

 

 

Comentarii

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.