Viata ca o proza

Poveste despre imposibil

de Iulian Andrei 10-07-2017

Initial au fost "300 de cuvinte" - asezate saptamanal, vreme de doi ani, pe contul de Facebook al Dela0.ro, in cadrul unei rubrici de autor care tranzita granita dintre jurnalism si literatura. Autorul a ramas Iulian Andrei. Rubrica s-a mutat pe site si revine cu o noua serie. In fiecare saptamana, pe www.dela0.ro, "Viata ca o proza".

760 Scenariu & condei, Iulian Andrei

Prima data cand am inteles imposibilul a fost in vara anului 1996.

 

Aveam treisprezece ani si inca nu ma bucurasem de mine insumi, cu atat mai putin de altcineva. Beam Tanita (gustul copilariei) in padure. Era un lichior dulce care ne imbata repede si avea sa contribuie, cu anii, la imposibilitatea noastra de a fi donatori de organe, indeosebi donatori de ficat.

 

Atunci se desfasura Campionatul European de Fotbal masculin, iar Romania pierduse la Bulgaria (scor 0-1), in urma unei imense nedreptati a unui arbitru, cel mai probabil danez, uitat fie-i numele!, care ne-a anulat un gol perfect valabil marcat de Dorinel Munteanu, marele nostru mijlocas de travaliu.

 

Eram in padure si fumam tigari Winchester si toti erau convinsi ca daca facem o petitie nationala nu se poate sa nu ne dea golul inapoi, nationala urma sa mearga mai departe, si - de ce nu? - sa castige chiar Europeanul. Nimeni nu voia sa accepte ca povestea acelei veri s-ar putea termina acolo.


E imposibil, am spus, si din gura mea profetica se ridicau spre cer rotocoale care nu impresionau pe nimeni. Cei patru prieteni s-au aratat scarbiti de mine si de reticienta mea la miracole. Nu mai merge, le-am zis, si am ramas neabatut in mutilarea fanteziilor lor. Se terminase. Eram eliminati, si golul lui Dorinel nu se va intoarce niciodata.

 

Peste cateva saptamani toti ajunsesera la concluzia mea: erau intamplari ca niste morti, care nu se mai puteau schimba. Era ingrozitor. Ne maturizam.

 

Zeci de ani mai tarziu, am o sticla de rom in mana si intru intr-un bordel dintr-o tara de la tropice. O curva de culoare ma priveste uluita. Nimeni nu indraznea sa ii treaca pragul la orele acelea, rezervate siestei. Era atat de cald incat ochii ei ardeau cum trebuie ca a ars Roma incendiata de acel nebun.

 

Si curva aceea mi-a aruncat un zambet, in lehamite, cum arunca un calau o capatana abia retezata. Si, vorbindu-mi, m-a intrebat asa: Mai merge?


M-a intrebat fara sa astepte raspunsul pe care, de altfel, si eu, si curva il stiam.  

 

 

Comentarii

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.