Doctorand in manele

Maniile si nostalgiile lui Adrian Schiop

de Oana Dan | Foto: Silviu Panaite / Dela0.ro 12-03-2014

Adrian Schiop e visceral, cinic si cu toane. Uneori tace chitic, alteori nu se mai opreste din vorbit. A fost profesor si, desi astazi se recomanda ca scriitor, a ramas cu nostalgia anilor in care scotea legitimatia de ziarist, in presa se castiga bine, iar berea si chiria in Bucuresti erau ieftine. Sunt doar cateva franturi din profilul lui.

Adrian Schiop e un personaj controversat pentru ca ii place controversa. E in egala masura orgolios, iar in prezent are mandria de a fi scris o carte buna, „Soldatii. Poveste din Ferentari”, despre care se tot vorbeste de la momentul lansarii sale, in toamna anului trecut.

 

Pe 7 ianuarie a facut 41 de ani si inca se bucura ca a fost nascut de Sf. Ion si nu in alta azi. Daca nu l-ar fi chemat si Ion, bunica i-ar fi pus numele Gheorghe. A crescut in lumea satului din Ardeal, la Porumbacu, in judetul Sibiu, unde parintii lui sunt un fel de intelectuali ai asezarii. Mama e economist, tatal e doctor.

 

A plecat din universul sigur si cald al satului in aventura studentiei la Cluj. Au urmat cativa ani ca profesor si apoi venirea la Bucuresti, ca ziarist. A scris trei carti. “Pe bune, pe invers” despre viata unui tanar gay, “Zero grade Kelvin”, plecand de la experienta de emigrant in Noua Zeelanda, si “Soldatii. Poveste din Ferentari”, istoria de dragoste intre un jurnalist gay si un fost puscarias din Ferentari.

 

Toate pornesc de la experienta autorului. E in paginile lor chiar viata lui Schiop transformata in literatura, dar si piperata si sarata bine, cu tot felul de adaosuri. De-aici si paradoxul: desi autobiografice intr-o anumita masura, cartile lui nu sunt de fapt autobiografice. Adrian Schiop insusi e un paradox.

 

E gay asumat, ii plac manelele si sustine asta cu obraznicie in spatiul public. Mai mult, isi face si doctoratul in manele la SNSPA. Il are conducator de teza pe Vintila Mihailescu.

 

Urmeaza o discutie – chiar asa!, o discutie cu toate marcile de oralitate la locul lor – despre literatura, mancare, armata, angoase si cate si mai cate.

 

S-a pierdut o litera din nume

 

Dela0.ro: Ai 40 de ani.
Adrian Schiop
: 41. Facuti pe 7 ianuarie. Bine ca m-am nascut de Sf. Ion, ca altfel ma chema Gheorghe. Asa voia bunica-mea, sa port un nume de sfant.

 

Ai fost crescut in spirit religios?

Nu.

 

Dar tu esti credincios?

Nu. Sunt ateu. Si taica-meu e ateu.

 

Tatal tau e doctor.

Pai da, doctor!  Ai observat si tu ca doctorii sunt atei. Poate pentru ca au legatura asta cu corpul si cu fragilitatea corpului. Bunica-mea nu era religioasa, era o baba ipocrita, mergea la biserica sa fie vazuta. Broboada trebuia sa ii atarne pe spate exact la mijloc si o tot intreba pe maica-mea daca ii sta bine. Maica-mea era mai conformista, dar nu m-a crescut religios.

 

Te cheama Schiop sau Schiopu?
Bunicul era Schiopu. De la el incoace s-a pierdut o litera.

 

Bucurestiul obraznic

 

Ai crescut la Porumbacu, ai facut facultatea la Cluj. Cum ai ajuns in Bucuresti?

In 2004 dupa ce mi-am scos cartea (prima carte, “Pe bune, pe invers” – n.r.). De fapt prima data am venit la un amic in 2001, m-a plimbat prin oras, m-a dus pe terasa La motoare si mi-a placut viata din Bucuresti fata de Cluj, unde lumea era mai linistita si pe alta viteza. Aici parea ca tot timpul se gasesc lucruri de facut, nu te plictiseai. Am stat trei zile, ca musafir, si nu am avut timp sa vad si lucrurile mai nasoale. Lumea de pe strada de aici e altfel decat in Cluj.

 

Altfel cum?

Mai agitata, mai isterica si mai obraznica.

 

Ti-a placut obraznicia asta?

Atunci cand am venit prima oara in Bucuresti nu am observat-o, ci dupa ce m-am mutat, in 2004. M-am carat in Noua Zeelanda, m-am intors, am lucrat la tara, nu mai voiam sa raman acolo. Nici ca profesor in Cluj nu mai voiam, eram cam nevrotic. Nu voiam sa o iau de la capat, sa stau intr-un camin din Cluj. Mi-am scos cartea – “Pe bune, pe invers”. A fost promovata puternic, toata lumea o ardea cu tinerii minunati din literatura romana. Editura chiar a bagat bani in valul ala de scriitori si in promovarea lui. Cumva am avut si noroc ca valul a constat din mai multe valuri. Eu am fost chiar in primul. Au fost sase scriitori in prima tura.

 

Cine?

Eu, Ionut Chiva, T.O. Bobe, Florin Lazarescu, Lucian Teodorovici, vreo sase eram. Val de proza. Atunci nu prea vedeam cum puteam iesi din Porumbacu. Aveam definitivat, dar problema era ca am pierdut concursul pentru post. Nu eram titular, am prins postul ala la tara la mine, dar ca sa mai predau un an trebuia sa dau concurs si pentru ca a coincis cu lansarea cartii si ma simteam bagat in seama am pierdut din vedere concursul.

 

Si m-am trezit anul urmator ca nu mai pot preda. Nu mai aveam job, ma gandeam ce dracu’ fac. Cel care m-a sustinut foarte mult a fost Marius Ianusi. Mi-a aparut romanul, statusem pe capul alor mei cateva luni fara bani, revenisem de curand din Noua Zeelanda. Marius lucra ca DTP-ist la EVZ si mi-a dat numarul lui Nistorescu sa il sun. L-am sunat: „uitati domnul Nistorescu am scris si eu o carte si vreau sa-mi incerc norocul in presa”. Nistorescu era vulpoi batran, lui ii convenea sa scrii pentru ziar, te platea la articol. Si se platea bine in presa in 2004.

 

Pe un articol mare luam 200 de lei si berea era ieftina, era 3-4 lei, nu explodasera preturile. Am avut noroc si ca am cunoscut un poet in Bucuresti care avea o chirie ieftina si tocmai ii plecase colegul de apartament.

 

Asa ai ajuns in 2004 la Evenimentul zilei. Ce ai facut acolo?

Am stat trei luni, am fost colaborator. Am facut un reportaj despre casatoriile intre copiii de romi cortorari si i-a placut lui Nistorescu pentru ca era scris bine. Eram reporter special, scriam cate un reportaj pe luna si nu stiu cum facea Nistorescu ca ma platea mai bine. Castigam cam 10 milioane pe luna, ceea ce pentru mine era fabulos, venisem din invatamant de la salariu de 4 milioane.

 

Atunci era chestia aia cu „se tabloidizeaza ziarul, a plecat Turturica de la EVZ”, eu nu prea intelegeam conflictul asta. Si atunci a plecat o gasca de jurnalisti. Eu m-am gandit ca daca n-am produs nimic o luna intreaga sigur ma dau afara. Deci daca raman ma dau afara, daca plec cu oamenii astia am o sansa sa iau niste bani, unde se duc ei. Si am plecat cu ei.

 

La Romania Libera?

Nu. Pana acolo, 8 luni ne-a tinut Vintu pe bani fara sa facem nimic. Atunci aparuse noul Cotidianul, brusc s-au dublat salariile in presa. Si, repet, preturile erau mici, nu incepuse nebunia cu preturi mari. Ma imbatam zi de zi, stateam pana la 5 in baruri si nu se terminau banii.

 

Profesorul nevrotic

 

Sa revenim la perioada de dinainte, cand ai lucrat ca profesor. Povesteai intr-un interviu ca a fost nasol. De ce?
Da frate, nu ma descurcam. Nu reuseam sa ma impun. Eram intr-un liceu industrial, la mama dracu’, in afara Clujului. Directorul insista sa facem treaba, sa fie disciplina. Mie mi se urcau elevii in cap. Trebuia sa fac planuri de lectii si nu faceam. Veneam complet nepregatit la ore. Primul an l-am facut praf, erau chestii pe care nu le citisem, improvizam, cine dracu’ citea literatura veche. Trebuia sa le dictez alora ceva, sa isi noteze, nu mergea „hai sa discutam textul”. Pe urma, pentru ca am invatat materia m-am descurcat mai bine in anul urmator.

 

Am busit rau primul an. In al treilea an trebuia sa imi dau definitivatul si trebuia sa am la fiecare lectie plan, caci asa era sistemul. Si eu n-aveam unul singur. Dar aveam un prieten care ulterior a ajuns inspector si el mi-a dat planurile lui de lectie si m-am dus cu planurile lui la inspectie

 

"Singurul lucru care imi placea (n.r. ca profesor) era dialogul cu elevii. Desi mi-am luat definitivatul ala, tot nu-mi placea, ma duceam in tensiune. Aveam teancuri intregi de extemporale. Ma bateau aia la cap sa le corectez si cand le corectam o faceam in scarba si pe urma aia erau nemultumiti de note. Nu imi terminam nici materia la timp...nu, nu imi placea.",

 

Adrian Schiop, scriitor

 

 

Adrian Schiop raspunde unor intrebari din chestionarul lui Proust despre fericire,

tristete si alte lucruri care tin de viata si de moarte

video: Silviu Panaite

 

Prima generatie MTV


Cum ai ajuns sa scrii?
Tineam jurnal.

 

De mic?
Din clasa a VI-a.

 

Si ce scriai in el?
Chestii de genul: „m-am dus la baie, taica-meu bea, o iubesc pe Luminita”, de-astea scriam cand eram copil.

In liceu am inceput sa tin niste jurnale pe care le dadeam altora sa le citeasca si le tineam asa cu glume, sa dea bine, sa para cool. Deja nu mai eram eu, inventasem un fel de personaj. Tineam jurnalele mai mult ca terapie, eram foarte nevrotic in liceu. Cand eram foarte nefericit si intors pe dos si fara chef de nimic scriam.

 

Pe urma a fost gasca de la facultate, din caminul 16, la Litere, Cluj, care tinea un fel de jurnal fantezist, complet absurd. Inventa chestiile care se intamplau intr-o zi. Dupa ce am terminat facultatea, am zis ca era interesant ce faceam cu jurnalul ala acolo. Lumea citea in jur Liiceanu, Patapievici. Pe noi ne durea in cur de chestiile astea, eram altfel. Eram cu MTV, cu grunge.

 

Ai fost din prima generatie MTV.
Aveam 17 ani la revolutie, da. Ma uitam in draci la MTV. Nu aveam MTV la tara si ma duceam la sora-mea care statea in Sibiu si eram in stare sa stau cate sase ore in fata televizorului pe MTV, asa o foame de imagini aveam.

 

Deci in facultate tineai jurnalul fantezist, care sta la baza primei tale carti, “Pe bune, pe invers”.
Cand m-am apucat de cartea aia am zis „hai sa scriu o chestie despre gasca noastra”, cum nu faceam nimic toata ziua si stateam in camin. Hai sa scriu o carte despre cum ne plictiseam in camin. Nici unul nu era mare fucker. Noi de fapt futeam timpul. Si vorbeam despre muzica toata ziua.

 

E totusi altceva, fata de porcaria aia a lui Patapievici, “Zbor in bataia sagetii”. Ce ridicol e omul asta, ce importanta isi da cu tot soiul de chestii formative, de ratati pe care i-a cunoscut el in armata. Mi-am zis eu atunci ca daca asta a scris cacatul asta, care e scris si foarte prost, e si penibil prin emfaza si are succes, pot scrie eu ceva mai bun. Mai ales ca oamenii din generatia mea nu simt asa, hai sa scriu despre feeling-ul din generatia mea. Era altceva. Deja aparuse Mafia atunci.

 

Iti placea Mafia?
Da. Eram grunge, dar cand a aparut BUG Mafia ascultam. Era dupa facultate.

 

Armata la pilosi


Ai facut armata?
Da.

 

Cum a fost?
N-a fost rau. Ca am ajuns pe pile. Maica-mea simtea ca era ceva in neregula cu mine si voia sa ma vada in armata.

 

Era ceva in neregula?
Eram prea mototol, prea izolat. Sa ma trimita in armata, sa ma faca om, sa ma disciplineze. Vedea si ea ca nu am prieteni in sat, ca umblam mai mult cu vara-mea de la Sibiu.

Si cand am facut eu armata era ’98. Si deja in ’98 daca aveai facultate puteai fenta usor sistemul. Urma integrarea in NATO si apoi sa se treaca la armata de profesionisti. M-a imbrobodit maica-mea sa o fac atunci.

 

Si ai facut-o la Sibiu?

Nuu, la Cluj, a fost si mai bine. Aveam un unchi foarte descurcaret, care ajutase un general de la comandament sa isi ridice o casa. Si avea o obligatie generalul. S-a dus si i-a cerut sa ma ajute, sa imi dea ceva lejer. Am ajuns la o unitate unde toti, absolut toti, erau pilosi. Erau doua unitati vecine si eram 60 sau 80 intr-a mea, toti veniti cu pile. Si unul dintre colegii mei era fiul sefului unitatii vecine. Iti dai seama, cine dracu’ sa se ia de noi.

 

Aveam si un plutioner cu care beam, ne inchideam cu grupa in masinile rusesti si beam. Aveam si un capitan si la un moment dat se facea misto de el. Asta, om de armata, ne-a pus sa urcam pe niste dealuri, cu  masca pe figura, sa faca instructie cu noi. Ne-am dus pana sus, inapoi, inca o data. A doua zi l-au schimbat, ne-am trezit cu un baiat care terminase in anul ala. Aveam permisie, mergeam in oras, dormeam in oras.

 

Ai prieteni din armata?
Nu. Am ramas prieten cu un baiat pe care il cunosteam dinainte. El a ajuns sa lucreze pentru monitorizarea alegerilor in cadrul ONU.

 

De la grunge la manele


Daca ti-a placut Mafia cum ai ajuns la manele?
Sora-mea, frate! Cand a aparut albumul lui Adrian Minune cu Costi ii placea lui sora-mea, ea e fata simpla, asistenta. Si rupea caseta aia. Mi-a placut si mie. Nu era o pasiune atunci, ma defineam prin Mafia. Dar era misto, imi placea.

 

Apoi, in Noua Zeelanda era muzica emigrantilor. Cand ne intalneam acolo toti romanii ascultam manele si altfel le simti de la distanta. Au alta incarcatura emotionala. Au caldura. Si picau foarte bine in instrainarea aia. Atunci imi placea si System of a Down, trip hop. Si dupa ce m-am intors, in anul acela, am avut o relatie cu cineva care era manelist si uite asa. Pe urma am fost constant, chiar ma defineau manelele.

 

E o prostie ce se intampla in Romania, chiar e o muzica misto. Nu sunt versuri proaste, te ating. Pe urma cand am venit in Bucuresti aici isteria era mult mai mare. Atunci am scris pentru Dilema un articol – Manele intre muzica etno si hip-hop – si Radu Cosasu mi l-a refuzat. Bine, era scris cam pretentios si cam stangaci. L-am publicat pana la urma in Adevarul Literar si Artistic.

 

Si cum ai ajuns sa faci doctorat in manele?
Era in 2009, presa era deja in picaj, voiam sa scap, ne trecusera pe drepturi de autor, era din ce in mai mult de munca. Era chestia asta cu doctoratele pe bani europeni. Statusem in chirie cu un antropolog si mi se parea misto, facea doctorat, statea pe teren mult. M-am gandit asa: stiu manele, stau aicea intre romi in Ferentari, sa fiu fraier sa nu fac ceva pe treaba asta.

 

Cine ti-e coordonatorul?
Vintila Mihailescu. Am avut noroc cu el.

 

La dolce vita din Ferentari


In 2008 te-ai mutat in Ferentari. De ce?
Pentru ca intr-un proiect al unui ONG cineva mi-a propus sa vorbesc despre manele. Acolo era un antropolog din Ungaria, care incercase sa faca un doctorat pe manele si nu i-a iesit asa ca s-a reorientat spre Ferentari. Si avea nevoie de un tovaras cu care sa se mute.

 

Chiar in perioada aia stateam cu Dan Sociu (n.r. poet din tanara generatie) in Colentina si era cam jeg pe acolo si proprietarul ne-a cerut sa ne mutam. Dan s-a mutat cu gagica-sa, eu m-am mutat in Ferentari cu antropologul. Hai ca n-o fi dracul asa de negru, daca iti vezi de treaba, e ok, mi-am zis eu atunci.

 

Scrie pe net ca in cartea  „Soldatii. O poveste din Ferentari” iti duci cititorii in Ferentari ca in safari. Ai avut vreo intentie de a fi cinic?

Cinic da, asta e firea mea. 

 

Cum ti s-au parut criticile astea cu safari-ul?
Ce sa zic...

 

Are succes cartea?
Acum se trage editia a doua.

 

Sa nu faci literatura angajata


A creat si ceva controversa. Iti place controversa?
Stii cum e...nu neaparat controversa, dar sunt chestii care te enerveaza si te gandesti „hai frate sa le zic, mai duceti-va-n pula mea!”. Cumva e chestia asta, dar mai mult ca refulare. E literatura, frate! Dar in literatura poti sa refulezi, poti sa spui ce crezi. Plus ca era si chestia aia: sa fii de stanga fara sa fii angajat.

 

Asta am incercat din rasputeri, sa nu se vada ca literatura angajata. Sa faci angajament impotriva angajamentului. Sa faci o chestie cumva empatica cu saracia si cu marginalitatea, dar fara sa existe ostentatia asta a angajarii. Cititorul sa nu aiba senzatia ca ii bagi pe gat chestii. Si atunci am sarit ca strategie in directia cealalta. Am fost un pic mai dur cu stanga si asa mai departe. Cred ca fost si un calcul in sensul asta.

 

Cat ti-a luat sa scrii cartea?
Aaa, am scris-o cu placere. Vreo 2-3 luni.

 

Era in tine?
Da, da, da! Am stat vreo 3 ani in care nu am reusit sa mai scriu nimic si aveam complexul asta ca nu o sa mai scriu nimic. Si am scris cartea asta dintr-o suflare.

 

Ai corectat mult la ea?
Desi am scris-o repede, da, am corectat mult. Un prieten mi-a zis ca fac o greseala, „Adi, tu esti scriitor visceral, da-o dintr-odata”. Si am zis sa merg pe mana lui. A mers.

 

Esti visceral ca om?
Sunt un pic mai isteric, ma apuca uneori si pe mine. Am perioade de manie in care vorbesc nonstop si pe urma perioade in care tac. Oamenii se sperie cand ma apuca mania, ma stiu de obicei mai tacut asa, mai fara chef.

 

Toti amicii mei care au citit cartea ta mi-au spus ca nu au mai putut-o lasa din mana. E asta o forma de masurare a succesului?
E prima data cand imi iese chestia asta. Primele doua carti sunt plictisitoare, prima mai are glume, dar nu te tine ca actiune. A doua e plictiseala de la cap la coada. Asta avea si miza, o chestie care sustine si duce actiunea. Celelalte nu au miza.

 

A doua carte e bazata pe experienta din Noua Zeelenda. E complet autobiografica?
Nu. Si nici primul roman nu e complet autobiografic. Cand stai cinci ani pe o carte, e jucaria ta. Si era si parte din nevroza mea, sa mai intru, sa mai slefuiesc la ea.

 

Gatitul ca terapie


Parca si gatitul era parte din nevroza ta.
Gatitul? Da, imi place sa gatesc. Ciorbele imi plac. Si m-am rafinat, am pornit de la ciorbe, dar acuma fac tocanite, fasole cu ciolan, ardei umpluti. Mancare romaneasca. Singura mancare straina pe care o fac sunt scoicile. Care nu-s asa de scumpe, sunt 12 lei 300 de grame la Lidl si mananci de doua ori din ele. Mai faci un orez, mai storci o lamaie.

 

Te-a invatat cineva sa gatesti?
Nu, singur am invatat. O sunam pe maica-mea cand m-am mutat de acasa. Am prins perioada aia de foamete din anii ’90. Eram si prof, aveam un salariu de cacat, stateam in caminul liceului si nu-mi ajungeau banii.Trebuia sa gatesc ceva ca sa imi ajunga banii. Gateam si o sunam pe maica-mea sau pe matusa-mea si intrebam cum se face nu stiu ce mancare.

 

E relaxant sa gatesti.
Stii cum e, seara simt nevoia sa beau si asa daca ma apuc de gatit si ma tin ocupat umplu vidul ala in care imi vine sa beau. Si uneori nu beau. E tot ritualul ala si e rasplatit la sfarsit, peste trei ore poti sa mananci ceva bun.

 

Mesaj pentru viitor


Ziceai intr-un interviu ca pentru tine literatura e o forma de comunicare prin care lasi un mesaj cuiva din viitor si dintr-un alt spatiu geografic.
Cred ca e si o particularitate si o manie de-a mea. Cand scriu ma gandesc ca experientele sa fie inteligibile, nu poti sa scrii pur si simplu. Am chestia asta de a traduce experiente, sa povestesc o experienta incat sa fie inteleasa de cineva. Si la primul roman am facut sa fie inteleasa de prietenii mei. Si Elena Vladareanu zicea intr-un text ca scriu ca si cum as scrie pentru prietenii mei. Si mi-am dat seama ca are dreptate si ca trebuie sa scriu astfel incat sa fie inteligibil pentru cineva din afara contextului.

 

La cine te raportezi, dintre scriitori, cand scrii?.
Ma gandesc sa fie inteleasa de oamenii in care am incredere: Dan Sociu, Ruxandra Novac, Ionut Chiva, Ciprian Siulea.

 

Pe cine recomanzi din tanara generatie?
Dan Sociu, desi nici el nu mai e tanar (rade). Te grupezi cu oamenii astia dupa afinitati. Caprarie literara. Ruxandra Novac, Ionut Chiva, Silviu Gherman. Problema e ca nu se vinde literatura romaneasca si nici nu produce bani.

 

Nu exista public pentru ea?
Nu stiu ce sa zic. Poate pentru unele carti. Nu e suficient de profesionala, dar eu zic ca asta e bine. Inca nu a ajuns sa fie pe stilul anglo-saxon, pe reteta. E si multa literatura de-asta frumoasa, gen Filip Florian, care se aude vorbind, caruia ii place ca fraza suna bine.

 

Tot intr-un interviu spuneai ca empatia vine dupa cinism. Cum ai devenit cinic?
Ma luam foarte in serios in facultate, tineam niste jurnale infecte. Oamenilor le plac cinicii, sa stii.

 

Cititorul de la Porumbacu


Parintii ti-au citit cartile?
Maica-mea.

 

Ce a zis?
“Te rog sa nu mai folosesti cuvintele alea urate si nu mai vorbi atata despre sex. De ce nu scrii si despre lucruri frumoase?”

 

Si tu ce i-ai raspuns?
Asta stiu sa fac, nu pot sa scriu ceva ce nu simt. Sa ma apuc sa scriu drame burgheze? Sa scriu despre o familie de dentisti care si-au luat casa in rate si au doi copilasi? Nu pot, nu e experienta mea. Ea ia totul ad litteram, chiar crede ca s-a intamplat.

 

Disidenta de-o seara


Ce faceai la revolutie?
Eram in vacanta la Porumbacu.

 

Si a fost revolutie la Porumbacu?
Taica-meu, cu vreo doua zile inainte sa pice Ceausescu, s-a dus la militianul satului si i-a zis: „gata cu voi!” Maica-mea, speriata, i-a spus: „cum sa faci asa ceva?” A doua zi, taica-meu s-a dus la militian si i-a spus ca a vorbit gura fara el. (rade) A fost si el disident o seara. In rest, s-au scos cartile din biblioteca comunala, s-a dat foc la alea cu Ceausescu. Am vrut sa ma duc la Sibiu, m-am dus pana in gara si m-am gandit daca ma impusca aia in Sibiu. Si m-am intors acasa.

 

Esti de stanga. Ce zici de PSD?
Astia sunt la putere. In momentul in care un partid e la putere, nu mai poti fi fan al lor. Nu mai poti simpatiza cu ei. Inainte, cand era PDL ziceam ca prefer PSD. Acum nu mai pot zice asa.

 

Cu cine ai votat la ultimele alegeri prezidentiale?
Cu Geoana. 

 

 

Lecturi preferate

Houellebecq, Thomas Mann. Eu sunt mai grunge si mai pop, literatura pop, anglo americana in special. Ah da, si Gunter Grass, Toba de tinichea”, era misto ca era cinic. Imi place mai mult ca Heinrich Boll. Grass e mai caustic, poate pentru ca omul avea un conflict cu el, era mai dostoievskian.

 


Ziceai ca daca Soldatii...” are succes faci si o lansare in Ferentari.
M-am gandit serios sa fac o lansare si, dupa ce m-am gandit si mai serios, am zis nu. Nu!

 

Ai ramas in relatii cu oamenii de pe acolo?

Da.

 

Au citit cartea?

Nu.

 

Interlopul Borcan e inspirat dintr-un interlop local?
Putem spune asta. Parti din biografie sunt schimbate, e totusi fictionalizata, trebuie sa ii protejezi pe oamenii aia.

 

Conceptul de soldati se aplica si in Ferentari?
In sens mafiotic exista si in Romania. Cu sensul de la italieni, de ultima veriga dintr-un lant. Am intalnit in Ferentari soldati, dar nimeni nu vorbeste despre ce face el, ci eventual despre ce fac ceilalti. Ca sa iti vorbeasca despre ce face el cu adevarat ar trebui sa intri in complicitate cu el.

 

Imaginea e ca in Ferentari stau tot felul de oameni care fac chestii ilegale.
Nu frate, sunt tot felul de muncitorii necalificati, paznici, brutari, ospatari, taximetristi. Stau si ei acolo pentru ca viata e mai ieftina, se chinuie de la un salariu la altul.

 

DESPRE CARTE


Cartea “Soldatii. O poveste din Ferentari” a aparut in 2013 la Editura Polirom si costa 27 de lei.

 

Iata cum prezinta editura romanul:

 

425 Ca sa-si faca viata mai usoara, un jurnalist cu naravuri homosexuale se lasa de presa si de femei si se inscrie la un doctorat despre manele. Ca sa-si documenteze subiectul, se muta in cel mai sarac cartier din Bucuresti, Ferentari, un loc incremenit in anarhia anilor ’90, unde smecheria face legea, iar manelele se aud de peste tot. Acolo, se trezeste intr-o lume a contrastelor, cu smecheri si boschetari, cu smardoi si drogati – pe scurt, intr-o comunitate inchisa, dura, in care fraierii ca el nu prea au ce cauta. Tot aici il intilneste si pe Alberto, un fost puscarias, care provine dintr-o cunoscuta familie de interlopi. Desi are reputatie de bataus si scandalagiu, stie sa-si arate latura sensibila atunci cind are un interes.


In plus, in detentie, Alberto a descoperit ca pot sa ii placa si barbatii, deoarece dupa gratii cea mai sigura moneda de schimb pentru protectie este sexul. Acesta este insa un subiect tabu in Ferentari. Romanul lui Adrian Schiop este o poveste de cartier pe ritmuri de manele, cu gasti, drogati si ramificatii mafiote.

Comentarii

Anonyma: 10-04-2014

imi place foarte mult cartea

imi place foarte mult cartea

ghiuri: 17-04-2014

mie mi au placut primele doua

mie mi au placut primele doua - pe bune/pe invers in special. schiop scrie f fain.

Anonymous-tacitus: 26-11-2014

Auzisem, nu de mult, pe la

Auzisem, nu de mult, pe la radio de Adrian Schiop.
Nu am gasit in librariile din Brasov cartile....
le vreau. Pe toate trei. Voi mai cauta.
Iti doresc tot binele, Adrian. Te rog sa daruiesti mangaiere iubire spre a avea si tu parte de mangaiere si iubire. Si te mai rog sa il cauti pe Dumnezeu. EL doreste aceasta de la tine.
Te iubesc, te imbratisez.

Anonymous-baiat: 27-11-2014

Bine scris! Bravo Adrian si

Bine scris! Bravo Adrian si succes ! ..te saluta 'baiatul' care a inlocuit capitanul...;-)... ce vremuri !

Jurnalist: 03-12-2014

Am citit-o pe nerasufalte.

Am citit-o pe nerasufalte. Excelenta. Imi pare rau ca la Pitesti nu gasesc celelate doua roamne. Bafta multa Adi.

Tot un Adrian: 17-12-2017

D-aia se duce dracu'

D-aia se duce dracu' invatamantul in tara asta. D-aia se duce dracu' presa scrisa. Tot asa, d-aia se poate duce dracu' intelectualitatea romaneasca. Pentruca sunt scoase in fata asemenea pseudointelectuali sordizi, precum "vedetuta" de fata... Nu este suficient sa stii sa manuiesti cuvantul.

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.