“La Clausura”

Jurnalul Cubanez. Orele Havanei

de Iulian Andrei | Foto: Flickr / Nathan Laurell 31-05-2013

In anii `30, Geo Bogza a publicat “Orele orasului”. Orasul era Bucuresti. Iulian Andrei a plecat pana la capatul lumii pentru a intelege Cuba. Intors, si-a imaginat ca scrie o trilogie despre pasiunile si letargiile acestei insule ciudate, trimise de geografie in coasta Americii. Acestea sunt “Orele Havanei”.

 

In anii `30, Geo Bogza a publicat “Orele orasului”. Orasul era Bucuresti. Iulian Andrei a plecat pana la capatul lumii pentru a intelege Cuba. Intors, si-a imaginat ca scrie o trilogie publicistica despre pasiunile si letargiile acestei insule ciudate, trimise de geografie in coasta Americii.

 

Dupa „Aleea Zorilor” si „Mostenirile”, iata a treia si ultima parte. Acestea sunt “Orele Havanei”. La capatul lor ramane o observatie intr-un jurnal de bord:“aici traiesc oamenii cei mai complicati si mai frumosi din cati i-au fost dati omului sa vada”. Apoi, Boeingul se intoarce la Paris si, intr-un final, la Bucuresti, unde asteapta o falsa primavara.

 

Cand seara se instaleaza deasupra Capitalei, la Havana e abia ora 11.00 si pe la terase incep sa vina formatiile. Au stat pana dincolo de miezul noptii, iar acum se intorc pentru pranz. Barbatii isi desfac instrumentele, le scot din husele lor austere, cu nerabdarea cu care ai dezbraca o iubita, fetele lasa sa le cada din picioare sandalele cu toc, unele abia inaugurate, si stau, asa, desculte, pe asfaltul care e incins la temperaturi inca suportabile.


Ora 5.00. Vis de noapte


Se face ca sunt intr-un castel din Scotia, la o petrecere data de Mick Jagger, in cinstea mea. Gasesc asta ciudat, fiindca nu ma omor dupa Rolling Stones, nu ma droghez si nici nu imi place destrabalarea – sunt chiar scandalos de cast. Nici zilele de nastere nu mi le aniversez. Dar, iata, Keith Richards fumeaza cu ochii intredeschisi, cum doar muribunzii mai pot sa aiba. E teribil.


In jur e plin de pitici. Piticii poarta pe cap tavi din care starurile (nefiind foarte monden, multe imi sunt necunoscute) trag pe nas cocaina. Folosesc paie de aur. Aerul e parfumat si sunetul unui saxofon se inalta in spirala. Ma simt strain desi toata lumea isi desface bratul drept cand ma vede. Port un frac. Vad ca e si domnul Z., in frac si el, cu mine.


Apoi se intampla ceva – incep sa intre pe portile castelului toti oamenii despre care am scris in ziare. Vine Adam Michnik, in sandale, vine si Charles Villa-Vicencio, un luptator pentru libertate din Africa de Sud, vad ca si-a dat jos barba alba, aproape sa nu-l recunosc!, vin supravietuitorii, fiecare din razboiul lui, vin surorile de caritate din Coreea de Nord, vin evrei care au fost in lagare, vin sfinti din inchisori. Gheorghe Bagu, supravietuitor al Fenomenului Pitesti, poarta acelasi pulover rosu ca atunci cand l-am cunoscut. E in living si dirijeaza o orchestra.


Imi dau seama ca unii dintre oamenii acestia nu mai traiesc si ma sperii. O vad pe Andreea Musatescu, fata fericita din caruciorul cu rotile. Stiu sigur ca s-a dus - am fost la inmormantare anul trecut, in noiembrie. Am plans singur la portile Cimitirului Bellu si o tiganca, o vanzatoare de coroane, mi-a dat un servetel sa-mi sterg lacrimile si mucii. Dar iata ca aici poarta o rochie crem, splendida, si valseaza in bratele motociclistului Kurt Astor, care a mers in trena soldatilor din Al Doilea, pana adanc in Rusia. Astor are blugi prespalati. Nu se potrivesc.


Doua draperii se impreuneaza. Si toate aceste chipuri – actori si actrite, revolutionari, eroi, impostori, ba chiar si un chinez cu care am baut bere Tsingtao acum cinci ani, la Beijing, si un taximetrist congolez cu care am stat la o masa la Carrefour, in Grozavesti – toti sunt aici si imi dau seama ca, de fapt, sunt aici fiindca nu mai sunt nici poet, nici reporter.


Ma cutremur, alerg in noapte pana ajung pe o strada din Havana care nu duce nicaieri. O silueta iese de sub o Lada si se profileaza pe o cladire. E exact ca umbra lui Michael Jackson inainte de “Smooth Criminal” in turnelul mondial “History”. In mana dreapta are o cheie franceza si cred ca vine spre mine sa ma ucida. Incep sa tip, si in vis, si in realitate. Chiar inainte sa ma trezesc, vad ca omul cu cheia franceza era, totusi, un vecin, ba chiar un prieten, de pe Aleea Zorilor.

 

E prea tarziu. Doamna Marcy, la care inoptasem in noaptea aceea, s-a trezit, e speriata, si de dincolo de usa incuiata intreaba daca e totul bine. Domnul Z. mormaie si el ceva. A venit mai tarziu, a stat la baute cu un batran de 85 de ani, care l-a facut pulbere.

 

“Nu e nimic”, raspund. Nu mai adorm. Privesc, cel putin un sfert de ora, dansul suprarealist al ventilatorului, care dintr-o anumita pozitie arunca bizare sageti de lumina inspre colturile tavanului. Ce e cu visul asta? Nu inteleg nimic. De obicei, fara sa fiu nici pe departe Mircea Cartarescu, imi amintesc tot ce visez. Nu pun, insa, pret pe visele de noapte. Acum, insa... acum...

 

E adevarat ca, intr-un parc, un fost campion olimpic la box, supranumit “Santana”, campion la Atlanta in '96, la 51 de kilograme, a incercat sa ne vanda cocaina. Dar martor ne e Dumnezeu ca n-am luat nimic.

 

Si tot adevarat e ca i-am povestit domnului Z. in repetate randuri ca as vrea sa fac un reportaj despre disparitia piticilor de circ din Havana, dupa Revolutie. Obisnuiau sa ii bage in gura tunului si sa ii lanseze in aer, in apaluzele multimii, dar cu drepturile omului si toate astea, n-a mai fost voie, si, usor-usor, specia piticilor de circ s-a stins si in Cuba. E adevarat, dar de aici si pana la...

 

Deschid fereastra, afara doi caini homosexuali isi fac mendrele. Deasupra lor se desfasoara un maraton de astre, care par sa fie stele ca acelea de pe basca lui Guevara. Ciudat ceas!


6.00 Ultimele curve isi cheama, cu telefoanele mobile, taximetristii personali si pleaca impreuna, la periferie, spre casa. Sunt infometate. Sunt zile in care nu mananca nimic. Abia isi permit un pahar de suc de mango. Stau in dreapta taximetristului personal si isi numara in gand clientii – banii. 150 de cuci. O saptamana nu o sa fie nevoie sa mai calce pe la Casa de la Musica. Pana la destinatie, aproape ca adorm.

 

7.00 Astia micii, de scoala primara, in uniformele lor visinii, alearga spre scoli. Intotdeauna sunt in intarziere. Ii fotografiez, ca si cum as putea, in naivitatea mea, sa imortalizez viata.

 

8.00 Prin casele particulare, incep sa se trezeasca turistii – occidentali amabili care nu inteleg din spaniola decat cuvantul “si”, functionari europeni, de un ridicol aparte, tot timpul pregatiti sa ia o codecizie, americani de clasa medie, cu un permanent zambet tamp. Se uita toti fals incantati la fructele din farfurii, la bananele prajite, si nu inteleg ce balet ingrozitor fac gazdele lor, habar n-au cat efort cere o aprovizionare decenta, ca sa aiba ei ce lasa in farfurii.


Ca sa tii o casa particulara la Havana trebuie sa platesti o taxa de cateva sute de cuci in fiecare luna – ai, n-ai clienti. Si zece la suta din cat incasezi. Si o alta suma pentru registrul oficial, unde trebuie sa ii treci pe toti cei pe care i-ai gazduit, cu toate datele lor din pasaport. Indeobste, pretul e de 25 de cuci/noapte.

 

9.00 Cetatenii din Havana stau linistiti la locurile lor, la cozi. Sunt imbracati urat, in haine croite prost, din panze aspre. Zgomotul cozii e totusi placut, ca si cum se poate face o simfonie, sau chiar o oda a bucuriei, din toate luptele astea zilnice pentru supravietuire. Cate un nebun injura, interpreteaza periculos ariile unor calomnii abia ingaduite. Ataca explicit ignoranta tovarasilor sai. Si la Havana, cei mai demni oameni sunt tot nebunii. Toti se comporta de parca acesta este un brusc numar de circ, ceva neanuntat - dar de fapt e previzibil si asa se spune adevarul.


10.00 Pe Malecon, valurile dau concerte, se pot auzi pana si concertele pentru sirene. Nimeni nu are rabdare sa asculte, desi nimeni nu are, cu adevarat, ceva de facut. Ultimii pescari isi strang unditele si se indeparteaza. Vor reveni in amurg.


394 Foto: Flickr / Matt Rhodes

 

11.00 Pe la terase incep sa vina formatiile. Au stat pana dincolo de miezul noptii, iar acum se intorc pentru pranz. Barbatii isi desfac instrumentele, le scot din husele lor austere, cu nerabdarea cu care ai dezbraca o iubita, fetele lasa sa le cada din picioare sandalele cu toc, unele abia inaugurate, si stau, asa, desculte, pe asfaltul care e incins la temperaturi inca suportabile. 


12.00 Batranii se dau mat unii pe altii, cu nebunii, prin parcuri. Inainte sa fie a fratilor Castro, Cuba a fost a lui Capablanca.

 

13.00 Caldura e insuportabila. Masinile trec pe sub steaguri si pe sub lozinci, se scurg spre Est, spre plaje. Antebratele cubanezilor atarna lenes, neputincios, peste crupele batranelor fiare americane sau sovietice. Uneori, dar nu foarte des, degetele ating caroseria ca si cum ar fi o claviatura.


391 Foto: Flickr / Nathan Laurell

 

Creierul alb al orasului


14.00 Un turist poarta in buzunare hartii scrise de mana. Le numeste “bilete de papagal”. Scoate unul si isi citeste, la umbra: “Arsita despica craniul orasului si scoate la iveala creierul lui alb”, Truman Capote. Turistul acela sunt eu. 


15.00 E ora la care liber-profesionistii din industria “bici-taxi” isi fac siesta. Se intampla insa ca unii turisti sa rataceasca pe strazi mai neinsemnate, Espada sa zicem, sa vada un bici-taxi si sa intrebe “Baiatul nu e pe aici?”, si atunci nevasta-sa, care lancezea tolanita pe bordura, urca scarile, il trezeste cu scandal, omul coboara cu ochii carpiti de somn si, dupa ce se asigura ca nu stii spaniola, te injura tot drumul de Dumnezei, de Iisusi Hristosi si de sfintii personali.


392 Foto: Iulian Andrei16.00 
Mingile de baseball zboara, descriu curbe ireale, dar sfarsesc totusi prinse, fara scapare, intr-o manusa. Baietii rad cu dantura lor perfecta, tropicala, iar tatii lor, care sunt tot copii si asa vor ramane, se uita cu rabdare cand la ei, cand la piesele de domino.

 

17.00 Artistii-statui, care stau nemiscati in Habana Vieja, un Chaplin cracanat, un Hemingway la masina de scris, se dau batuti. Chaplin coboara de pe soclu, se asaza cu dosul pe el si incepe sa fumeze si sa se gandeasca daca Revolutia mai are sau nu mai are nevoie de artisti.

 

18.00 Aceasta e ora! Oamenii incep sa iasa din case, femeile ieftine merg la Malecon si incep sa seduca, tinerii isi cumpara sticle de rom “Santiago”, mecanicii auto isi inchid garajele si se pregatesc si ei de strada. Havana debuteaza zilnic, la orele 18.


19.00 Chercheliti, proletarii Vestului, cu oarecare stare, pun guristele sa o mai zica o data pe aia cu “Comandante Che Guevara”. Le iau de dupa gat, ca intr-o hora. Au un trabuc ieftin intre buze si un pahar de mojito in mana dreapta. Bauti cum sunt, cred ca stiu si sa cante si sa danseze. Acum cateva ceasuri aveau ochii bovini, umezi, blanzi, inofensivi, acum, mai pe racoare, cu pupilele dilatate, vor sa imparta dreptatea si egalitatea pe toate continentele. E oribil.


393 Foto: Iulian Andrei20.00 
Vanzatorii de “Granma” nici nu mai cer bani pe ziare. Ziarele au murit, gata!, ziua lor a trecut. Ti le dau pe tigari “Popular”. Prin restaurante, americanii isi standardizeaza entuziasmul. Ma uit la ei cu scarba. Intru la “Dona Blanquita” in carciuma si o blestem fiindca are un aer conditionat mizerabil, care imi baga pe gat toti microbii din nenorocita asta de bodega.


Detest aparatele moderne de aer conditionat. Il urasc pe inventatorul aparatelor de aer conditionat – americanul Willis Carrier. Cand ma gandesc la el, ma gandesc si la indecentul cuvant “pula”. Ce ferpar i-as fi scris in 1950 nemernicului asta! Adevaratii cubanezi folosesc, asa cum e si normal, ventilatoare. 


21.00 
Se aude, dinspre fortareata, tunul. S-a dat drumul noptii , iar noaptea stie si intra in oras, deloc ca un criminal, mai degraba ca o necesitate, ca o obligatie impusa de logica irezistibilului. Havana incepe sa danseze pana ramane din ea o esenta care pluteste, se inalta, imblanzeste si innebuneste oamenii, dupa cum ii e capriciul. De la orele 21.00, nu mai poti lupta cu Havana. I te abandonezi.


Cade fantoma unei ploi


22.00 Turistii discuta deja, aprins, politica – intre ei si chiar cu localnicii, care spun jumatati de adevar, dar ceva-ceva tot spun. Stiu pe de rost fragmente insemnate din primul “Caiet. Texte scrise pentru blog” al scriitorului portughez, comunist si nobelizat Jose Saramago. Stiu ca in noiembrie 2008 i-a scris presedintelui (atunci ales) Barack Obama, in legatura cu puscaria de la Guantanamo si, mai departe, cu intreaga Cuba.


“In ciuda a ceea ce vi s-a zis poate pe holurile Senatului, insula aceea e mai mult decat un desen pe o harta. Sper, domnule presedinte, ca intr-o zi veti vrea sa mergeti in Cuba, ca sa vedeti cine sta acolo. La un moment dat. Va garantez ca nu va va face nimeni niciun rau”. Argumentele sunt invocate si sunt parate cu o magnifica frenezie. Totusi, nimeni nu face nimanui niciun rau. Sunt sigur ca Obama nu l-a citit pe Saramago, desi l-a citit pe Galeano. Stie venele deschise ale Americii Latine. Stie si se ascunde. Ipotezele care se lanseaza pe la mese nu se pot dovedi nici adevarate, dar nici false.


23.00 Perechile sunt deja formate. Se pot vedea saruturi in care cenzura nu are a se amesteca, se rostesc minciuni dupa minciuni, curvele isi improspateaza machiajul nu tocmai discret. Cine ii are incepe sa imprastie cucii fara sa mai gandeasca. Au loc primele si ultimele accidente cu victime din zi – iar vinovati sunt motociclistii care, cu noaptea, isi pierd si mintile. Pe la balcoane, batranele cubaneze isi frang mainile si se tanguiesc.

 

0.00 Deja se iubeste. In inaltele cladiri ale spitalelor municipale, medicii de garda isi consulta asistentele. Privelistea, desi nu foarte catolica, e foarte melancolica.

 

1.00 Jandarmii ii ridica, in tacere, pe putinii dusmani ai linistii publice. Centrul e supravegheat video. Nimic grav.

 

2.00 Cineva isi da seama ca a uitat cum sa viseze.

 

3.00 Cladirile sunt impinse de mainile nesigure ale betivilor. Capetele se apropie periculos de sol si daikiri-ul incepe sa se scurga pe pamant. Nu departe de ambasada Statelor Unite ale Americii, amantilor le este permis sa se imperecheze fara pic de rusine. Cade fantoma unei ploi.

 

4.00 La ora asta scade glicemia. E bine sa mananci un fruct. Nu ma pot opri sa constat ca nu am niciun fruct . Ametesc. Casa gazdei e impodobita cu o scara in spirala pe care incep sa cobor.


Plec de la Havana cu regretul si certitudinea ca nu voi mai fi niciodata nici poet, nici macar reporter. Plec din Cuba stiind ca nu imi voi mai permite curand sa ma intorc. Imi notez in jurnalul de bord, orgolios, in urma lui Columb: “aici traiesc oamenii cei mai complicati si mai frumosi din cati i-au fost dati omului sa vada”.


Boeingul se intoarce la Paris. In dreapta mea, domnul Z. tace. E o tacere perfecta, rotunda. Are dreptate s-o taca. Ajungem la Bucuresti, la orele 18.00. Ne asteapta o falsa primavara.


E ora 11.00 la Havana si pe la terase incep sa vina formatiile. Au stat pana dincolo de miezul noptii, iar acum se intorc pentru pranz. Barbatii isi desfac instrumentele, le scot din husele lor austere, cu nerabdarea cu care ai dezbraca o iubita, fetele lasa sa le cada din picioare sandalele cu toc, unele abia inaugurate, si stau, asa, desculte, pe asfaltul care e incins la temperaturi inca suportabile.



CITITI SI:

 

Apertura: Jurnalul cubanez. Aleea Zorilor

 

La segunda: Jurnalul cubanez. Mostenirile

Comentarii

Anonymous: 08-12-2013

Domnule Andrei, cuvântul

Domnule Andrei, cuvântul "mingiile" (de baseball) nu există. Substantivul pentru obiectul acela rotund pe care îl invocaţi este minge, pl. mingi, adică "mingile", în varianta dvs. Ca să fie aşa cum spuneţi, mingea ar trebui să se numească "mingie", ceea ce încă mai aşteptăm, de la limba noastră mult prea vie :)
În rest, relatarea despre Havana este de o banalitate pe care şi-o poate reprezenta uşor orice om cu pix care a văzut o sticlă de rom.

Oana Dan: 08-12-2013

Multumim ca ne-ati atras

Multumim ca ne-ati atras atentia, am corectat. Era un typo...cum se mai intampla in era calculatoarelor.

Cristina Daniela Puiu: 08-12-2013

Articolele despre Cuba sint

Articolele despre Cuba sint printre preferatele mele!

Iulian Andrei: 22-01-2014

Anonimule, esti si vei rămâne

Anonimule, esti si vei rămâne un anonim cu o sticla de rom si atât. E frustrant, nu?

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.