Tara celor carora li s-a furat tara

“Ne-am cam taiat mainile intre noi aici”

de Vlad Stoicescu | Foto: Vali Ivan / Adevarul 08-02-2013

Un medic si un marinar transformat in ziarist si-au refacut destinele la mii de kilometri departare de Romania. E o propozitie concisa, care exprima fapte concrete, dar nu in cautarea factualului se scriu randurile urmatoare, ci a motivelor care determina cel mai greu abandon dintre toate: al propriei tari.

Bucuresti. Ianuarie 2013. Raspunsurile compacte curg ordonat de-a lungul corespondentei electronice. “Si mie mi s-a furat  tara, ca si multor exilati. Adevaratul soc a fost, insa, nu atat dislocarea, cat disposesia lingvistica”. Deasupra New York-ului cerurile sunt indecise si capricioase, dar randurile lui Norman Manea nu lasa loc de echivoc. Chiar asa se vede comunismul pentru multi dintre cei fortati sa plece: ca o talharie care a deposedat oamenii de tara si limba lor. Cer la fel de nehotarat deasupra Bucurestiului, dar raspunsurile se incapatenaza sa vina, cautand adapost din calea ploilor reci de pe ambele continente. “Comunismul a fost o  scoala a instrainarii” scrie Norman Manea, si e sigur ca nu-i tremura nici mana, nici memoria. Pierderile, ca si iubirile, nu se uita niciodata.


Freiburg. Octombrie 2012. E o dupa-amiaza insorita pe Uhlandstrasse, cu lumina strecurandu-se lenes printre crengile inca infrunzite ale copacilor. In jur, linistea aproape martiala e tulburata doar de susurul nedefinit al apelor Dreisam-ului traversand in apropiere, la brat cu aceasta toamna tarzie, orasul. La numarul 7, intr-o curte de forma unui culoar lung, apas soneria Bibliotecii Romane din Freiburg. Il caut pe Iancu Bidian, directorul institutiei.


Infiintata in mai 1949, biblioteca aceasta cu sediu in inima unuia dintre cele mai importante orase universitare ale Germaniei strange o bucatica din istoria exilului romanesc si zeci de mii de titluri, documente si acte de arhiva din activitatea diasporei implicate pe frontul anticomunist. In 1989, Romania lui Nicolae Ceausescu dispunea de doua biblioteci oficiale in Occident, la Roma si la New York. Exilul isi stransese toate fortele la Freiburg.

 

Soneria suna indelung in cladirea cu doua etaje a bibliotecii. Niciun raspuns. E trecut deja de amiaza si, cu gandul sa revin, ma duc sa beau o cafea imediat dupa colt, intr-un bistro cu mese inalte si vedere la strada. Deschid agenda in cautarea unui numar de telefon. Il gasesc, scot mobilul si lumea se prabuseste. Am ramas fara baterie. Instinctual, survolez strada cu privirea. Vad o cabina telefonica la mai putin de o suta de metri, schimb o hartie de cinci euro pentru marunt, achit nota si ies sub soarele palid. In mai putin de o jumatate de ora sunt deja de cealalta parte a Dreisam-ului, in fata unui bloc de locuinte a carui intrare este flancata de o alee ingusta. Doctorul Mihai Neagu ma asteapta.


Munchen. Octombrie 2012. E forfota pe una dintre laturile gradinii publice muncheneze, unde zecile de mese ale cafenelei in aer liber sunt ocupate pana la refuz. Peste coloanele de caramida care delimiteaza spatiul verde de strada, se vede Odeonsplatz, piata in care a curs sange in 1923, la tentativa de stat esuata a lui Adolf Hitler ramasa in istorie ca “Puciul de la berarie”. Ion Dumitru tine in maini un teanc de volume de poezie, mi le intinde, apoi cauta cu privirea un loc liber sa ne asezam. Avem noroc si se elibereaza o masa, ferita pe jumatate de soarele puternic de deasupra Munchenului. Dumitru isi aprinde cu nerabdare o tigara. “Noi ne-am cam taiat mainile aici intre noi, in exil. Cum sa aiba lumea exilului o putere asupra evolutiei lucrurilor din Romania?”, il aud spunand, inainte sa traga cu sete primul fum.

 

Prolog

 

262 Un medic si un marinar transformat in ziarist si-au refacut destinele la mii de kilometri departare de tara. E o propozitie concisa care exprima fapte concrete, dar nu in cautarea factualului se scriu randurile urmatoare, ci a motivelor care determina cel mai greu abandon dintre toate. Seria publicistica realizata de "Romania de la zero" in parteneriat cu ziarul "Adevarul" investigheaza una dintre realitatile durabile ale comunismului: exilul.

 

Povestile lui Mihai Neagu si ale lui Ion Dumitru nu sunt doar istorii personale, ci si piese ale unei realitati romanesti care a existat in paralel cu realitatea mai mare a Romaniei aflate sub dictatura. Iar mostenirea comunismului romanesc inseamna si pierderea lor, si neputinta de a-i recupera.

 

Exodul creierelor e o tema care preocupa prezentul romanesc, dar adevarul e ca el a inceput de mai demult, odata cu vanzarea la bucata a comunitatilor de evrei si sasi, odata cu plecarea celor care nu mai aveau loc in Romania socialismului de stat pentru ca gandeau si doreau mai mult decat “marsul victorios spre comunism”. Ce-au luat cu ei? Ce-au lasat in urma? Si e posibil ca Romania sa fi devenit dupa 1948, fara macar sa realizeze, tara celor care isi doresc sa plece in alta parte?

 

I. Medicul lui Petre Tutea

 

Mihai Neagu are 66 ani, s-a nascut in familia unui medic curant al Casei Regale si a fost vreme de 25 de ani doctorul personal al lui Petre Tutea. Cand l-am sunat in dupa-amiaza de la finalul ultimului octombrie, m-a lamurit rapid: Iancu Bidian era internat in spital, iar gestiunea Bibliotecii Romane din Freiburg fusese preluata de el, cu titlu interimar. Am stabilit sa ne intalnim si m-a primit chiar in biroul locuintei sale, de fapt o camera dezordonata, plina de teancuri de volume si hartii.

 

Neagu a parasit Bucurestiul imediat dupa mineriada din iunie 1990, speriat de gandul ca Iliescu urma sa-i aresteze pe cei perceputi ca fiindu-i opozanti. In vara aceea, prima fara dictatura dupa 41 de ani, nimic fundamental nu se schimbase in Romania pe care o percepea doctorul Neagu la trecerea dinspre comunism spre democratie.

 

Pana sa plece, insa, Mihai Neagu traise patru decenii intr-un regim totalitar. Cum a fost? “Complicat. Sistemul era ingrozitor de dur. Eu am fost in trei randuri anchetat de Securitatea. Ma luau mereu cu brigada antilegionara la interogatorii, ma intrebau ce am eu cu Tutea, de ce ma ocup de sanatatea lui. Astazi poti sa injuri pe cine vrei si nu ti se intampla nimic. E inimaginabil cum era inainte, nu puteai sa misti”.

 

Daca a admirat pe cineva pentru curajul nebun de a se pune de-a curmezisul dictaturii, atunci pentru Neagu acel cineva a fost Paul Goma. “In general, disidentii erau democrati care nu suportau felul in care actiona regimul, pe cand Goma era un anticomunist fanatic. Una e sa risti ca adept al democratiei, alta ca dusman inversunat al comunismului”.

 

Neagu n-a ales nici una, nici alta. Iar daca tatal sau, ultimul medic al familiei regale, ar fi intuit corect mersul istoriei, Neagu n-ar fi apucat nici macar o secunda de dictatura: „Nu doar ca n-a plecat, dar i-a si zis regelui: „Majestate, cand veniti la anul sau peste doi ani, trebuie sa fie cineva aici care sa va intampine”. Niciun om de buna credinta nu isi imagina ca ar putea sa dureze situatia de atunci”.

 

Realitatea s-a incapatanat, totusi, sa fie alta: tatal ramas a fost marginalizat in noua ordine sociala, dar i-a transmis fiului pasiunea pentru medicina. Neagu si-a luat un doctorat in stiinte medicale in 1977, apoi a profesat ca psihiatru.

 

Iar din spitalele de boli nervoase, comunismul se vede si mai hidos: „Stiu ca se practicau internarile pe criterii politice. La Obregia, unde lucram, era o doctorita David si un doctor Vintila care se ocupau. Ii bagau intr-un pavilion separat. De obicei, chiar militia ii aducea pe turbulenti, dar nu era o regula sa-i internezi, fiecare reactiona cum ii dicta constiinta”.

 

Neagu studiaza insa lucrurile si cu ochiul specialistului: „In momentul in care esti anticomunist si traiesti sub un regim comunist este imposibil sa nu te nevrozezi. Cred ca si Goma, si Doina Cornea se nevrozasera. Nu mai suportau”.


Mai aproape de romanii din cimitire

 

Pe la mijlocul anilor 60, Neagu l-a cunoscut intamplator pe Petre Tutea, in cafeneaua Nestor din Capitala. I-a fost medic personal pana in vara aceea din 1990, cand a decis sa paraseasca Romania. Cum era Tutea? Un geniu, crede Neagu, cu o forta vitala impresionanta, dar si unele probleme de sanatate inexplicabile.

 

Relateaza doctorul: „Avea anemie si ii era in permanenta foame, desi manca foarte mult. Era prieten bun cu baritonul Petre Stefanescu Goanga, care-i spunea cateodata: “Petrica, daca-mi promiti ca mananci cuviincios, te invit duminica la masa”. Asta insemna la restaurantul Berlin. Tutea povestea dupa aceea ca Goanga manca cinci savarine la desert si apoi striga dupa chelner ca nu cumva sa-i puna zahar in cafea, fiindca are diabet”.

 

„Sunt unul dintre nepotii lui Ion Diaconescu, care era var primar cu mama. A fost un om cu totul remarcabil, de o cinste ireprosabila. De cate ori veneam in Romania il vizitam la biroul lui. El stia ca am gura mare si injur politica, guvernul si ma ducea la el acasa sau la o cafea. Imi amintesc cum intr-un an mi-a spus ca am picat prost, ca are mult de lucru si trebuie sa ma cheme la Parlament. Nu m-a lasat atunci sa vorbesc de frica microfoanelor. Ii era frica ca cine stie ce i se intampla daca ne inregistreaza. Nu poti sa guvernezi cand ai asemenea spaime in tine. Chiar daca esti cinstit, esti mutilat sufleteste”,

Mihai Neagu, medic

 

Neagu a ajuns la Freiburg in iunie 1990, unde socrii sai se stabilisera inca din 1983, si s-a dus glont la Biblioteca Romana din oras. N-a mai plecat de atunci. Ambii sai copii i-au urmat profesia, desi intre timp Neagu s-a pensionat si incearca sa tina in viata institutia pe care o dirijeaza de pe pozitia interimarului. Biblioteca are cam o suta de membri cotizanti, iar din sumele stranse se acopera cheltuielile curente. Niciunul dintre cei care administreaza institutia nu ocupa pozitii remunerate.

 

Seara s-a lasat deja peste cartierele Freiburgului si e drum de cateva ore bune pana la Munchen, chiar si pe impecabilele autostrazi nemtesti. Finalul salveaza o concluzie mica si importanta: „Eu sunt mandru ca sunt roman, dar sunt dezamagit. Parerea mea este ca inainte de razboiul ultim mondial, romanii aveau un procentaj mai mare de oameni cinstiti decat au ramas in postcomunism”.

 

Ies pe usa, parasesc aleea ingusta de la intrarea blocului, noaptea e calda peste batranul Freiburg, iar cuvintele doctorului Neagu continua sa-mi sune in urechi: „Ma simt mai aproape de romanii din cimitire decat de cei care traiesc”.


Mihai Neagu despre ...

263

 

... dosarele Securitatii: „Nu ma intereseaza sa-mi vad dosarul. Vreau sa pastrez o parere cat mai buna despre neamul romanesc. Eu sunt patriot si nationalist. Daca nu mi s-a intamplat nimic rau atunci, acuma nu mai are ce rau sa mi se traga din acele denunturi.  E bine, insa, sa dai drumul la toate dosarele ca sa faci profilaxia viitoarelor ticalosii”


... clasa politica: „Am o parere foarte proasta despre Basescu. Despre Ponta am o parere si mai proasta. Dar pot sa le exprim civilizat pe amandoua”


... dorul de Romania: „Daca esti un bun profesionist si ai caracter, iti e dor. Adica trebuie sa fii complet lipsit de valoare ca sa nu iti mai pese de ceea ce se intampla in Romania. Trebuie sa fii de un egoism feroce”

 

II. Editorul lui Virgil Ierunca


Ion Dumitru a fost vreme de 27 de ani redactor in cadrul sectiei de stiri a departamentului de limba romana de la Radio Europa Libera. Numai un secol precum cel cu numarul 20 putea sa-i rezerve un asemenea parcurs: Dumitru a profesat mai intai ca marinar si ofiter de marina, lucrand apoi ca muncitor necalificat, receptioner, jurnalist si, intr-un final, editor de carte.

 

Traseul sau profesional ar merita o cronica separata, cu toate detaliile care au facut ca un pusti infiat de o matusa pe linie materna si revenit abia la 9 ani alaturi de parintii naturali sa se indragosteasca de poezie si navigatie, nestiind ca va pendula toata viata intre cele doua. Nestiind, mai ales, ca amandoua, intr-un amestec ciudat, ii vor provoca evadarea din comunismul romanesc, schimbarea Romaniei pe Germania si, in ultima instanta, a Navrom-ului pe Europa Libera.

 

Inceputul: Ion Dumitru a terminat o scoala de marina comerciala la Constanta, angajandu-se in 1955 ca marinar pe traseul Sulina-Regensburg. Dupa o serie de examene, Dumitru a avansat la inceputul anilor 60 la functia de ofiter fluvial.

 

Doua momente de traseu aveau sa-i schimbe insa viata. Primul, petrecut in 1959, pe un vas care mergea pana in Germania sub pavilion romanesc. Povesteste Dumitru: “M-am dus intr-o noapte cu un marinar austriac la cabaret. Eram liber pana a doua zi la ora 13. Cand am revenit la ora 9, primul care mi-a iesit in cale a fost colegul meu de camera. Eu aveam 2.000 de lei, pusi langa ai lui, pe care ii luasem cu mine la cabaret. Cand a vazut colegul asta ca am luat banii a dat alarma la bord, crezand ca fugisem. Capitanul deja anuntase la Bucuresti ca am disparut. Am vazut ulterior in dosarul de Securitate ce ancheta au desfasurat”.

 

Isprava il adusese in atentia organelor de ancheta. Dumitru avea sa mai faca insa o greseala: “Dupa povestea cu cabaratul, am mai iesit de doua ori din tara. La ultima, veneam de la Bratislava si, fiind logodit la Budapesta, am ramas o noapte acolo, revenind ziua urmatoare la Bucuresti. Cand m-am intors, doua zile am dat declaratii, dupa care m-au penalizat cu un concediu fara plata timp de o luna. In plus, m-au retrogradat la munca de jos, am ajuns la Braila, pe un vas sovietic, cu functie de cadet. Atunci am inceput sa fac planuri sa fug”.


“Dosarul meu de la CNSAS contine 700 de pagini, pana in 1972. Sunt acolo 64 de colegi care au vorbit despre mine”,

Ion Dumitru


Pe aceeasi baricada

 

Planurile s-au concretizat pe 13 august 1961, chiar in ziua in care primele caramizi incepeau sa se adune la fundatia Zidului Berlinului. Dumitru a lasat in urma un bilet explicativ – avea sa-l gaseasca peste decenii in dosarul de urmarire –, a luat 200 de marci, s-a urcat intr-un tren la Regesburg si a mai coborat abia la Munchen.

 

Azilul avea sa-i fie acordat abia in ianuarie 1962, dupa un episod de greva foamei si dupa ce un avocat iscusit a reusit sa foloseasca in instanta cele aproape 200 de poezii pe care Dumitru le avea cu el, ca argument al represiunii politice la care ii era supus clientul in Romania comunista.

 

“De-atunci am ramas credincios poeziei”, glumeste Dumitru, care printr-un alt concurs exceptional de imprejurari a intrat in contact cu o serie de angajati de la Europa Libera. I s-a propus, in mai multe randuri, sa vina ca redactor, dar Dumitru era nehotarat daca sa se apuce de cercetare si studiu academic sau sa o ia pe drumul gazetariei. “M-am hotarat cand am fost dus la americanul care conducea sectia de monitorizare. M-a intrebat cat castig. Aveam un salariu de 180 de marci. El m-a intrebat daca 700 pe luna sunt suficienti. Urmatorii 27 de ani am ascultat numai Radio Bucuresti si Radio Moscova”.

 

In 1976, Dumitru a fondat una dintre cele mai importante edituri ale exilului romanesc anticomunist, Jon Dumitru Verlag, unde au fost publicati Virgil Ierunca, Noel Bernard, Vlad Georgescu sau Ion Mihai Pacepa. Editor de carte, dar si al unui saptamanal, Dumitru a cunoscut indeaproape lumea diasporei. “Era mai activ exilul romanesc din Germania decat cel din Franta pentru ca era mai organizat. Ei aveau substanta intelectuala la Paris, dar nu aveau mijloace, din acest motiv aici in Germania se tipareau mai multe lucruri”.

 

Activitatea febrila a celor fortati din diferite motive sa paraseasca Romania a avut si parti bune, dar a provocat, in ultima instanta, insasi slabirea exilului in lupta impotriva administratiei comuniste de la Bucuresti. “In exil a fost o competitie a unor grupuri, ca erau si legionari, si antonescieni, si evrei, o competitie de bune intentii care a fost, pana la urma, de bun augur”.

 

Insa mai e ceva de luat in calcul, ceva care explica poate de ce lumea romaneasca arata asa si astazi: “Oamenii din exil erau toti de prima mana, cu studii, formati, de calitate. Faptul ca erau de stanga sau de dreapta i-a facut insa sa se certe. A existat, de exemplu, un nucleu de reprezentare, dar era contestat de fostii legionari. Trebuie sa intelegeti exilul si asa: toti oamenii care isi taiasera beregata in tara s-au trezit laolalta in afara ei. Oameni care erau dusmani de moarte in Romania s-au trezit aici pe aceleasi baricade, adica anticomunisti. Mie mi-a parut intotdeauna rau ca ne stingem fortele in lupte din astea. Dar adevarul acesta este: noi ne-am taiat mainile aici intre noi, cum sa aiba lumea exilului o putere asupra evolutiei lucrurilor din Romania?”.


O sansa ratata

 

Au infiltrat si securistii diferitele asociatii ale romanilor din diaspora? Dumitru e convins ca da, dar adauga o nuanta: “Majoritatea celor aflati in prim-planul luptei din exil apartineau si ei unui serviciu de informatii strain. Iar asta s-a rasfrant negativ asupra posibilitatilor noastre ca grup, pentru ca fiecare cauta sa ia el fata, sa fie in prim-plan”.

 

Si mai demonteaza un mit Ion Dumitru: cel referitor la influenta si puterea sectiei de limba romana de la Europa Libera. “Eram prea faramitati ca sa fim cei mai puternici. Acolo, la radio, fiecare tragea pentru salariul lui. Si nu erau salarii mici, unele ajungeau si la 20.000 de marci. Chiar eu am avut 12.000 pe luna, altfel cum puteam sa imi fac propria editura? Lucram insa inclusiv noaptea si sfarsiturile de saptamana. Altii, insa, in afara de microfon nu erau activi nicaieri, ba dimpotriva, se tineau deoparte pentru ca le era frica”.

 

Dumitru nu e bland nici cu memoria Casei Regale. “La revolutie, Regele putea fi un coagulator de forte, dar el a asteptat sa i se ofere coroana pe tava. Regele trebuia sa fie in prima zi de revolutie la Bucuresti. A scapat insa sansa aia, la fel cum noi, cei din exil, pana la ultimul, am fost nepregatiti la rasturnarea lui Ceausescu”.

 

La capatul regretului, Ion Dumitru isi mai aprinde o tigara si-mi da ocazia sa ma uit la ceas. Stam de aproape trei ore de vorba. E-o toamna splendida la Munchen, cu verdele rezistand inca asaltului final de galben si portocaliu. Sub talpile incaltarilor, pietricelele gri fosnesc nelinistite, poate chiar la gandul ca urmeaza sa le imbratiseze intunericul rece, acum cand ultimele raze se scurg in linii ciudate peste cladirile orasului.

 

S-a asternut pentru o clipa tacerea, nu se mai pun intrebari, nu se mai dau raspunsuri. Ion Dumitru remarca, doar, singur: “Romanii au sperat mereu ca se schimba ceva in Romania. Si astazi la fel, romanul vrea schimbare pentru ca spera ca asta ii aduce ceva in plus. Dar nu ii aduce nimic, fiecare schimbare il ingenuncheaza parca si mai tare. Ce sa schimbi cand noi nu mai avem capacitati dispuse sa ramana in tara? Cand nu mai avem medici? Singura sansa este oprirea acestei hemoragii. Cand am venit eu la Munchen, in 1961, erau 250 de vorbitori de limba romana in oras. Acum sunt mii. Si exact acum nu mai avem niciun ziar aici”.

 

Ion Dumitru despre ...

264

 

... pierderea parintilor:Dupa ce am fugit, am revenit prima data in Romania in 1991. I-am apucat inca in viata pe parintii mei. 30 de ani nu ii vazusem. Le mai trimiteam doar cate o scrisoare, trei randuri, pentru ca era corespondenta urmarita. Pe tata l-am mai prins trei ani si pe mama cinci


... Regele Mihai: “Am o dezamagire in raport cu regele, el putea sa faca foarte mult daca intr-adevar se considera rege. Eu nu am niciun secret, am tinut mult la aceasta optiune. A fost o optiune, dar nu mai poate fi”


... trecut si prezent: “Generatia mea e o generatie pierduta. Perioada noastra de educatie, cand eram tineri, a fost cea mai groaznica, cea stalinista. Foarte putini oameni din generatia mea au reusit sa treaca peste felul in care s-au format”

 

Epilog


Munchen. Aprilie 2012. Ploaia cade fara miza peste geometriile inedite ale Muzeului BMW din Munchen. Intr-o sala de conferinte decorata spartan, inginerul Heinrich Petra isi potriveste cu un gest studiat nodul de la cravata. Fugit din tara in 1971, Petra a fost romanul cu cea mai inalta pozitie executiva din industria auto mondiala, coordonand in anii 90 echipele care au facut posibile modelele Z3, X5 sau relansarea Mini.



De la Munchen, Sibiul pare atat de departe, si totusi ambelor Herr Petra le-a spus, chiar daca la momente complet diferite, acasa. Notez intr-un carnetel: Petra n-ar fi putut fi ceea ce este astazi decat parasind Romania pentru Germania, Sibiul pentru Munchen, comunismul pentru libertate, viata de-atunci pentru cea de-acum.


Varful pixului inca nu s-a ridicat de pe hartie in momentul in care linistea din camera se surpa sub vocea inginerului: “Mama s-a mutat in Germania in 1988, la sase ani dupa ce a murit tata. Nu prea a vrut sa plece, voia sa se duca la tata la cimitir, sa faca ce trebuie sa faca un crestin. In 1988, insa, deja nu se mai gaseau medicamente in Romania, nu se mai gasea nimic. Si a venit la Munchen. Intr-o dimineata, insa, peste ani, a spus gata si s-a intors. S-a stins nu peste mult timp la Bucuresti, unde sora mea avea o casa. E ingropata unde si-a dorit, in cimitirul de la Sibiel. Cu o saptamana inainte sa moara, vorbea cu nepotii din Germania pe Skype. Avea 92 de ani”.

 

Ilustratii de Vali Ivan. 

 

Nota: Documentarea acestui articol a fost realizata cu sprijinul BMW Romania.

Comentarii

Anonymous: 04-03-2013

Excelent !

Excelent !

Anonymous: 30-05-2014

un pasaj literar care doare

un pasaj literar care doare si tulbura sufletul romanului destarnat.
niciodata ,un adevarat Roman,departe de tara ,nu-si va uita radacinile ! va declara aceasta,cu mana pe inima,o romanca adevarata, o poeta a neamului meu romanesc,adica,eu, aceasta neanonima,
silvia butnaru

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.

MAI MULT...

In episodul anterior al seriei "Ce facem cu Romania"

"Narcisismul de gand, burlescul si grotescul infloresc in Romania"

265
Scriitorul Norman Manea vorbeste, din postura celui care a trecut printr-o dubla trauma, despre disolutia conceptului de „acasa“, regasit in spatiul exilului doar in puterea tamaduitoare a limbii romane, dar si despre Romania asa cum se vede, astazi, din New York.

La 76 de ani si 20 de volume publicate, dupa experienta dezradacinarii, a adaptarii in SUA – „cel mai bun hotel“ – si a recuperarii demnitatii corodate de sistemul comunist, Norman Manea ramane azi un om de o rara generozitate. Un om care reuseste sa separe cu limpezime fasiile de istorie pe care le-a trait pentru a face portretul Romaniei actuale. Dupa doua decenii postcomuniste, tabloul schitat include o clasa politica deplorabila, o presa decazuta, coruptie generalizata, demagogie si un discurs public tot mai violent.

Intr-un asemenea peisaj se instaleaza teama ca din lectiile istorice ale precedentului secol contemporanii nu au retinut "marile potentialitati maligne ale omului".

INTERVIU cu Norman Manea

Un serial Adevarul - Dela0.ro

Ce facem cu Romania. Necesitatea unei explicatii

225
Vara anului 2012 a indicat-o cu precizie: Romania este mai divizata ca niciodata in istoria sa recenta. Eticheta de "cea mai polarizata societate din Europa" i-o pun, separat, oameni atat de diferiti precum istoricul Lucian Boia, scriitorul Stelian Tanase ori jurnalistul Liviu Mihaiu.

Este Romania condamnata la fiecare douazeci de ani sa treaca printr-o rasturnare a ordinii sale? Care ne mai este matca? Cine nu este „basist” trebuie sa fie „contrabasist”? Celebra insula a extremistilor de centru este tot mai depopulata, dupa cum remarca si ziaristul Catalin Tolontan. O granita invizibila ne separa. Separa familii si ne separa pe noi de noi. Am devenit toti actori intr-o piesa in care nimeni nu mai pare dispus sa joace rolul Elvetiei.

Traian Basescu, Crin Antonescu, Victor Ponta sunt, desigur, doar o ocazie. Candva trebuia trecut dincolo de consecintele isteriei, atat de prezenta in spatiul public autohton. Candva este acum. Ce urmeaza e cumva mai important. E despre consecintele, mai ample, ale istoriei.

La capatul unei jumatati de an de documentare, a mii de pagini de arhive consultate si a sute de discutii purtate cu diferiti specialisti sau simpli cetateni, Dela0.ro a demarat, in colaborare cu ziarul Adevarul, o serie publicistica menita sa arate cum au ajuns aici istoria romanilor, politica, societatea si tara lor. Este un efort menit sa predispuna la reflectie si sa propuna, fie si indirect, directii de dezvoltare. Asadar: cum si de ce? Reportaje, interviuri, analize, recursul la biblioteca si la arhive, totul.

Ce facem cu Romania. O explicatie