30 de secunde pana in rai

Copiii Adelinei

de Diana Oncioiu | Foto: Alexandru Mitu 06-10-2017

Copiii cu probleme grave de sanatate parasiti in spitale - sau vizitati rar de rude - sunt practic condamnati in sistemul institutional din Romania. In lipsa parintilor naturali nimeni nu isi mai asuma salvarea lor. Daca traiesc, totusi, e pur si simplu din noroc. Norocul de a da peste un medic, o organizatie sau un om precum Adelina.

La prima noastra intalnire Adelina Toncean nu mai dormise de 40 de ore si avea Panadol in par. In saptamana aceea pierduse doi copii.

 

Cum poti trece prin asa ceva? Cum poate sa faca Adelina asta?, m-am intrebat. Dar intrebarile acestea - aveam sa ma lamuresc repede - sunt gresit puse. Pentru ca in povestea Adelinei nu e despre cum se moare intr-un final, ci despre cum se mai traieste si a doua zi. Apoi inca o zi si inca o zi.

 

Adelina Toncean e de un an parte din echipa Inima Copiilor, ONG-ul care a construit sectia de terapie intensiva pentru nou nascuti de la Spitalul Marie Curie din Bucuresti. E locul in care ajung cele mai grave cazuri pediatrice. Unele ajung la timp pentru a se mai putea face ceva. Altele o fac cand e deja prea tarziu.

 

Acest prea tarziu se intampla dintr-o multime de motive, un cumul de situatii nefericite pentru care e greu de aratat cu degetul intr-o singura directie.

 

Ce este sigur: la final, cei care sufera sunt bebelusii nascuti cu probleme serioase de sanatate si lasati sau adusi – in orice caz, practic parasiti – in spitale la cateva luni de la nastere. Astfel de copii raman ai nimanui, pentru ca nimeni nu isi mai asuma, in lipsa parintilor naturali, salvarea lor.

 

Pentru acesti copii sistemul se mobilizeaza extrem de greu sau deloc. De cele mai multe ori sunt lasati sa moara. Daca traiesc e pur si simplu o chestiune de noroc.

 

Ei sunt copiii Adelinei.

 

Ultima vara a lui Blondie

Povestea Adelinei Toncean a inceput acum 14 ani. Avea atunci 25, locuia in Constanta si era o tanara de succes din punct de vedere finaciar. Lucra in asigurari si castiga enorm.


Stii secventa din Micul Print?”, ma intreaba Adelina, “… cu afaceristul care e curios ce face cu atatea stele si el spune: <Cumpar alte stele. Sunt bogat>. Eu asta simteam ca fac - cumparam stele. Si atat.”

 

La 25, cand innebuneste mai tare viata, Adelina a vazut intr-un ziar poza unui baietel de doi ani care avea nevoie de o operatie pe inima. Il chema Cristi si uitandu-se la fotografia lui Adelina si-a spus ca va fi copilul ei. Nu poate sa explice de ce, pur si simplu asta a stiut. Nu a simtit, a stiut. Asa a intrat Cristi in viata ei.

 

La cateva zile distanta, Adelina batea deja culoarele spitalului din Constanta unde pustiul de doi ani era internat. Pe Cristi il luasera prima data in evidenta cei de la Cluj, asa ca Adelina a sunat acolo sa se intereseze de situatia lui medicala. I s-a spus franc ca nu are nicio sansa, ca ar fi trebuit operat in primele saptamani de viata, dar ca n-a fost, asa ca nu mai erau prea multe de facut. Baiatul avea transpozitie de vase mari, o malformatie cardiaca congenitala in care cele doua artere mari sunt inversate.

 

Cristi era in spital de doi ani, practic isi petrecuse toata viata acolo, timp in care nu suferise vreo interventie. La insistentele Adelinei cei de la Cluj au acceptat sa-i mai faca niste analize. Apoi Adelina si-a anuntat mama, vin cu un copil abandonat bolnav, iar mama ei n-a intrebat-o decat daca o poate ajuta cu ceva. Asa a intrat Cristi in casa ei.

 

Cateva saptamani mai tarziu, o echipa de medici americani il vedea pe Cristi la Cluj. Se mai poate face ceva? Doctorii n-au raspuns, i-au zis Adelinei doar sa revina cu pustiul la un inceput de ianuarie. Cand au revenit la spital baiatul era plin de infectii. A stat o luna pe antibiotic, americanii au plecat, dar inainte sa-si ia zborul i-au spus Adelinei ca nu se mai poate face nimic.

 

Discutia pe care a avut-o cu un doctor atunci nu se poate uita.

 

- Ce legatura aveti cu copilul asta? Cine sunteti dumneavoastra?

- Nu sunt cineva anume, dar vreau sa-l iau eu.


- Renuntati, doamna! Cum sa-l luati? Nu traieste, doamna…

- Ce inseamna ca nu traieste? Moare maine, poimaine?


- Mai duce 2-3 ani si se prapadeste.

 

Revoltata de reactiile din jurul ei Adelina a scris atunci un articol despre povestea lui Cristi. L-a numit “Eutanasiere pentru Cristi”. Un copil abandonat si bolnav care era din start condamnat la singuratate pentru ca urma sa moara.

 

Dupa articolul Adelinei s-a sesizat si protectia copilului din Constanta. Desi pe Cristi il vizita rareori spre deloc mama lui naturala, el nu era considerat un copil abandonat. E complicat sa ajungi abandonat in tara asta, spune Adelina. Initial statutul este de nevizitat. Pentru a trece la cel de parasit spitalul ar trebui sa declanseze o ancheta. Altfel e doar un copil spitalizat la care mama nu ajunge din diferite motive.

 

De-a lungul spitalizarii sale, Cristi fusese vizitat de mama lui de cateva ori. Atat.

 

La doua luni dupa ce Cristi implinise trei ani Adelina a reusit sa-l scoata din spital. Nu l-a putut adopta legal pentru ca a refuzat mama naturala. L-a luat insa in plasament. In prima saptamana a plans neincetat. I se parea ca are febra. Ii era o frica teribila ca daca raceste, moare.

 

Dar pustiul n-a murit. Nici atunci, nici in doi-trei ani. A ajuns la scoala.

 

Cristi era foarte blond asa ca Adelina a inceput sa-l alinte Blondie. Incerca sa nu ii spuna asa cand il lua de la ore. Oricum Cristi nu se supara. Stia ca e alintul lor.

 

“Noi ne priveam si ne imbratisam. Era prietenul meu. Mi-a dat cred cele mai bune sfaturi”, povesteste Adelina. Avea mereu grija de ea. Toate conversatiile lor de pe Facebook incep cu “Ce faci, Ade? Ai mancat? Dimineata cand ai plecat nu erai fericita. E totul in regula? S-a intamplat ceva?” Asa era Cristi.

 

Dimineata ii pregatea micul dejun. Stia ca are obiceiul sa sara peste aceasta masa. “Cand auzeam blenderele stiam ca e Blondie la butoane. Mi-a facut si crema de zahar ars. Cat o fi muncit? Combina tot felul de lucruri. Odata a luat o napolitana pe care a pus cereale si apoi sirop.”

 

Baiatul blond salvat de la singuratatea spitalului ii spunea Adelinei Ade. Credea despre ea ca e frumoasa, inteligenta, grijulie si calda. A scris toate lucrurile astea in jurnalul lui.

 

Vara lui 2014 a fost cea mai frumoasa pentru Cristi. Implinise deja 13 ani si se indragostise pentru prima oara. Vara si-au petrecut-o intr-o casa undeva langa Constanta. In acele luni Blondie a scris mult in jurnal. Stia ca Ade il va citi intr-o zi.

 

La intoarcerea din vacanta Adelina a mers cu Cristi la inca un medic in Bucuresti. Obtinuse vizita prin Catalin Cirstoveanu, seful sectiei de terapie intensiva pentru nou nascuti de la Marie Curie. Atunci a avut loc o alta conversatie pe care Adelina nu o sa o uite niciodata.

 

- De cand stiati de starea lui?

- De la trei ani de cand l-am luat.


- Vorbim deschis?

- Da.


- E sfarsitul…

 

Trecusera 11 ani de cand un medic ii transmitea ferm ca pustiul va muri. A iesit din cabinet ingrijorata de ce ii va spune lui Blondie. L-a anuntat ca se poate opera si vor pleca in Statele Unite. El i-a raspuns ca dupa operatie isi doreste sa filmeze un videoclip in care sa danseze pe ritmurile melodiei Happy. Mai incercase candva, dar il obosise foarte tare.

 

A urmat o saptamana crunta, isi aminteste Adelina.

 

Pe 23 octombrie 2014 Blondie i-a trimis un mesaj: “Cred ca de Craciun o sa am o alta culoare si o alta energie, nu?”. E ultimul mesaj pe care Adelina il are de la el pe telefon. Pe 25 octombrie Cristi nu mai era.

 

“E ceva…”, imi spune Adelina, “…ca nici nu stii ce sa faci cu durerea aia. Atata lume imi spunea ca trebuie sa fiu puternica, sa merg mai departe. Si intrebam cum arata acest 'trebuie' ca mi-ar placea si mie sa-l cunosc. Cea mai grea vorba era: <oricum stiai ca moare>. Cum vine asta? Toti stim ca vom muri. Inseamna ca stim exact cand? Inseamna ca esti pregatit atunci cand se intampla?”

 

Dupa plecarea lui Cristi Adelina a gasit jurnalul si poeziile semnate de Blondie. Pe ultima o scrisese pe 28 august, la finalul celei mai frumoase veri din viata lui, cu aproape doua luni inainte sa se stinga.

 

30 de secunde pana in rai si lumea te roaga sa mai stai,

30 de secunde pana in rai ai, iar lumea vrea sa mai stai o secunda, o clipa de fericire, bucurie.

 

Doar 30 de secunde si gata totul, fara cuvinte, fara sentimente,

Viata este o aventura, ura, bucurie, soare de fericire.

 

Lumea are un pahar de fericire, bucurie.

Adrenalina, ura, frica curg cum curge sangele in vene si nu poate fi oprit, stins, acoperit, absorbit.

 

Fii gata. 30 de secunde au trecut, cuvantul a cazut, timpul s-a oprit. Adio, sper sa ne vedem in rai.

 

Timpul care s-a oprit

La doua saptamani dupa disparitia lui Cristi, Adelina a aflat de un alt copil practic abandonat in acelasi spital in care il gasise pe Blondie in urma cu 11 ani. Avea pana si acelasi diagnostic, transpozitie de vase mari. Era doar cu un an mai mic decat fusese pe vremuri Cristi.

 

Il chema Andrei si Adelina a stiut ca o ia de la capat. Pe 20 decembrie pleca cu el in Italia la tratament. Acolo a incetat sa mai ia pastilele care o ajutau sa doarma dupa disparitia lui Cristi. Acolo trebuia sa fie mereu atenta ca cel mic sa nu isi scoata sonda. Nu isi mai permitea sa doarma.

 

La trei zile dupa sosirea in Peninsula, mama Adelinei a intrat in coma. Pe 25 decembrie, la exact doua luni dupa Blondie, s-a dus si ea. Adelina a reusit sa ajunga doar la inmormantare. L-a lasat pe cel mic cu un prieten. Dupa inhumare a revenit langa el. Nici lui Andrei nu ii daduse cineva vreo sansa. Dar Adelina a vrut sa incerce. Insistenta ei l-a salvat, caci pana la urma Andrei a putut fi operat. Pentru el nu fusese totusi prea tarziu.

 

Andrei are acum patru ani si pare cel mai iubitor copil. Nu iroseste prea mult timp cu socializarea. La cateva minute dupa ce te vede te ia de mana si incepe sa te plimbe printre masinile din parcare pentru a-ti spune ce marci sunt. Le stie aproape pe toate. Are mici dificultati doar la Dacia si Renault. Dupa turul parcarilor urmeaza turul parcului. Daca ai trecut de ambele e momentul in care Andrei incepe sa te pupe si sa te ia in brate.

 

Toti pasii prin care Adelina a trecut cu Andrei i-au dovedit ca “se poate face totusi ceva atunci cand un copil este nevizitat sau abandonat in spital, dincolo de faptul ca trebuie sa se puna impreuna foarte multe institutii. Chiar se poate.” Cu acest gand Adelina a lasat lumea corporatista si a inceput sa isi caute “echipa”.

 

Intre timp o cunoscuse pe Ana. Fata avea 13 ani si o malformatie cardiaca usoara, dar neoperata la timp. Ana era abandonata si isi impartise cei 13 ani intre spitale si centre de plasament. Nu fusese niciodata vizitata de cineva din familie. Nu isi cunoscuse vreodata parintii, nici macar protectia copilului nu stia cine sunt.

 

Pe Ana incepuse sa o viziteze in schimb Adelina. Se uitau impreuna la Barbie. Apoi, Ana a plecat si ea. Adelina a reusit sa o inmormanteze langa Blondie. Poate ca acum sunt impreuna in rai.

 

Dupa ce a reusit sa-l adopte pe Andrei, Adelina si-a spus ca e pregatita sa mai ia cati copii vrea universul sa-i dea. A vrut sa o ia acasa pe Madalina. Avea un an si jumatate, trei kilograme si o malformatie cardiaca. Madalina nu era abandonata, era in plasament intr-un centru.

 

“Ii dadeam sa manance cu biberonul”, povesteste Adelina, "dar mi-l impingea si statea si ma privea. Jur ca se oprea timpul. Eram atat de fericita…”. Madalina s-a stins la randul ei. Nici ea nu fusese operata la timp.

 

Inchiderea cercului

Mamele care isi pierd copiii, spune Adelina, sunt pline de revolta. S-a revoltat si ea. Si a mai facut ceva. Si-a promis ca va face tot posibilul ca un copil nevizitat sau abandonat sa nu mai moara doar pentru ca intra intr-una dintre aceste categorii. Nimeni nu isi doreste ca un copil sa moara, subliniaza Adelina. Din pacate insa sistemul lucreaza prea incet.

 

In cazul copiilor nascuti cu probleme de sanatate timpul este vital. Atunci cand parintele este prezent, implicat, cu posibilitati financiare si cunostinte lucrurile sunt mai putin complicate. Cand insa vine vorba de parinti saraci, fara nicio posibilitate, pentru care un drum pana la Bucuresti, Cluj sau Constanta este un efort urias, chiar imposibil, lucrurile se complica enorm. Iar cand parintii dispar cu totul din peisaj situatia ramane aproape fara iesire.

 

Teoretic, un copil bolnav parasit in spital poate ajunge la statutul de abandonat doar daca se pune problema externarii. Abia atunci apare nevoia unui loc in care copilul sa fie dus. Cazurile mentionate de Adelina nu sunt insa de externat.

 

Practic, un copil nascut cu probleme care e vizitat in doi ani de spitalizare de doua ori sau un copil in cazul caruia parintii renunta la ingrijire, fara a-si pierde totusi drepturile, ramane de fapt un copil al nimanui.

 

Pentru acesti copii sistemul se mobilizeaza extrem de greu sau deloc, iar salvarea lor e pur si simplu o chestiune de noroc. Norocul de a da peste un medic, o organizatie sau un om precum Adelina, care sa asigure o legatura intre toate institutiile necesare pentru o interventie de succes – maternitate, protectia copilului, ambulanta, spital, chiar politie.

 

Altfel, nimeni nu se apuca sa faca asta.

 

Cristi - nevizitat, Ana – abandonata, Madalina - in plasament si altii in situatia lor au murit pentru ca nu s-a facut nimic atunci cand se putea face. Apoi, cand aparuse deja Adelina, era prea tarziu.

 

La o schimbare fundamentala a felului in care angrenajul institutional romanesc abordeaza astfel de situatii lucreaza acum Adelina.

 

A lasat Constanta pentru Bucuresti cand a fost numita consilier la Ministerul Muncii in Guvernul Ciolos. A urmat apoi Inima Copiilor. Printre multele proiecte au doua la care Adelina tine foarte mult.

 

Primul se refera la gasirea unui loc in care copiii operati sa poata fi tinuti daca parintii nu au conditiile necesare sau pentru a evita ca ei sa ajunga in vreun centru. Primaria a anuntat deja ca le va da o casa pe care ei sa o amenajeze corespunzator. Adelina a pus deja ochii pe una aproape de spital. E in paragina, dar locatia este excelenta.

 

Al doilea lucru la care lucreaza este o aplicatie de mobil, una prin care copiii grav bolnavi sa nu mai fie uitati in spitale.

 

Ideea e ca medicul cand are un caz, un bebelus nascut cu probleme, sa introduca o alerta in aplicatie. Apoi, va fi contactat de la un call center pentru date minime despre diagnostic. Daca e vorba doar de o chestiune de stabilizare i se poate comunica direct medicului ce are de facut fara sa fie nevoie de un transfer. Daca e de transferat incep cautarile si asigurarea ambulantei care trebuie sa il ia.

 

Apoi, medicul trebuie sa precizeze daca mama e prezenta. Daca mai este, aplicatia ofera toate documentele ce trebuie semnate. Daca nu e, aplicatia anunta protectia copilului, care la randul ei, daca e cazul, anunta politia. “Poti inchide in timp real cercul asta. Si asa poti salva un copil”, spune Adelina. In caz contrar afli despre un copil grav bolnav dupa un an, doi sau chiar trei.

 

Pana cand aplicatia va fi realizata, Adelina ii tine cumva locul, adica cauta solutii medicale pentru cazurile deja identificate, se ocupa de toate actele necesare si uneori strange si bani pentru interventiile chirurgicale care se fac in afara Uniunii Europene. Acum are sapte copii carora incearca sa le ofere o sansa la viata.

 

La a doua noastra intalnire Adelina nu mai avea Panadol in par. Era acasa impreuna cu Andrei. Se jucau. Pustiului ii place sa se suie pe masa si sa sara, iar Adelina e mereu acolo sa il prinda.

 

Pe la patru Andrei s-a culcat. Ce face Adelina cand are la dispozitie cateva ore doar pentru ea? Ia o agenda primita de la fratele ei pe care scrie Live the Dream si incepe sa treaca numele copiilor pentru care cauta solutii medicale.

 

Orele astea pot face pentru cineva diferenta dintre viata si moarte. Adelina stie bine de la Blondie ca drumul pana in rai dureaza doar 30 de secunde.

Comentarii

Anonymous: 06-10-2017

Emotionanta povestea acestui

Emotionanta povestea acestui inger pe pamant. Un om de la care avem toti ce invata

Linda: 07-10-2017

Admirația mea nu are limite

Admirația mea nu are limite pentru acest caz. Tot respectul !

Emil: 07-10-2017

Atâta timp căt Dumnezeu ne

Atâta timp căt Dumnezeu ne trimite pe Pământ astfel de oameni nu se poate vorbi de sfârșitul lumii!
Adelina are deja sufletul în aura unei icoane si mă închin ei cu respect, prețuire, admirație!

Anonymous: 07-10-2017

Ce om minunat! Ce inger! Oare

Ce om minunat! Ce inger! Oare cati am fi in stare sa facem asa ceva? Cat curaj!

Liana30..drak de olteanca: 07-10-2017

Liana30 sau drak de olteanca

Liana30 sau drak de olteanca cum eram pe DC
te pup Adelina nu te-am uitat si nici pe Blondie, el ramas in sufletele noastre viu .. ochii lui niciodata nu pot sa-i uit .. iar zambetul nici atat..
Poate o sa vezi odata acest mesaj .. te iubesc femeie cu suflet Mare!
Mi-e dor de tine .

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.