Conchistadorii

De ce-au plecat, de ce-ar mai fi ramas

de Vlad Stoicescu si Ana Cristina Pereira | Foto: Vasco Celio 01-10-2014

Intr-un tur de forta care ne-a purtat pasii de la Balaceanca la Timisoara si din Romania in sudul Portugaliei, de la un capat la celalalt al Europei, Dela0.ro a investigat cateva din cauzele si efectele migratiei intra-comunitare. Peste toate, am gasit un continent marcat si de speranta, si de dezolare.

****

PROLOG. La 9 si jumatate dimineata, soarele este deja un capcaun deasupra colinelor unduitoare din Castro Marim, in sudul Portugaliei. Stau in mijlocul unei centuri de macadam care despica doua livezi, scurgandu-se apoi serpuitor printre vegetatia salbatica. Pamantul e caramiziu imprejur, casele cocotate pe pantele care impanzesc zarea – albe, iar sus, pe cerul albastru, nu-i decupata nici macar urma vaporoasa a unui nor. Imi sterg cu un gest reflex broboanele de sudoare adunate soldateste pe frunte. Dorin si Gigi au intarziat deja treizeci de minute si-n dimineata asta de sambata nici nu mai sunt atat de sigur ca vor veni.

 

Cinci minute mai tarziu stau pe bancheta din spate a unui harb de Opel care inainteaza pe un drum secundar pustiu cu directia Altura, un orasel-statiune aflat la putini kilometri distanta de macadamul unde ne-am dat intalnire. Gheorghe N. e la volan. Dorin D. n-are carnet, asa ca se multumeste cu statutul de “creier” al operatiunilor. Cu 300 de euro a cumparat nenorocitul asta de Opel visiniu de la un alt roman care a lucrat in zona. Masina are doua calitati fundamentale. Prima – inca merge. A doua – in portbagaj intra mai bine de 400 de kilograme de portocale.

 

Pentru Dorin, un barbat de 47 de ani din Braila care “face Portugalia” de vreo opt ani, si Gigi, un tip de 43 de ani care tine la statutul sau de bucurestean desi e din Cernica, soarele neimblanzit de deasupra e mana cereasca. In Algarve, regiunea care ocupa sudul Portugaliei, a venit luna mai, incepe sezonul turistic si, o data cu primele sardine proaspete poposite in bucatariile lusitane, valurile de turisti vor inunda plajele, restaurantele si stradutele pietruite ale oraselor meridionale.

 

Municipalitatea Castro Marim, in a carei componenta intra mai multe asezari, e ultimul bastion lusitan de-aici inainte de frontiera cu Spania. 17 kilometri despart centrul oraselului-statiune Altura, unde am oprit in dimineata asta de sambata pentru o cafea, de Aiamonte, prima asezare peste care dai trecand fluviul Guadiana, frontiera naturala ce separa cele doua tari ale Peninsulei Iberice. Distanta asta e in “miezul” afacerii pe care o au Dorin din Braila si Gigi din Cernica la mai bine de 3500 de kilometri de casa.

 

Deschid o agenda albastra cat cei doi barbati isi aprind tigarile in asteptarea cafelei si notez: in Spania, la Aiamonte, exista o plantatie de portocali de la “poarta” careia, avand relatiile necesare, poti cumpara kilogramul de fructe cu 15 eurocenti; in portbagajul unui Opel precum cel pe a carui bancheta imi voi petrece urmatoarea jumatate de zi, intra spre 450 de kilograme; inapoi in Portugalia, in toata salba de orasele-statiuni care impanzesc litoralul municipalitatii Castro Marim, in Altura, in Monte Gordo, in Vilareal de Santo Antonio, o sumedenie de baruri cumpara kilogramul de portocale cu 50 de eurocenti; forme legale se fac in Spania, la cumparare, pentru a evita neplaceri legate de orice control de rutina pe autostrada; in Portugalia, totul se revinde la negru, iar cei 35 de eurocenti diferenta intra in buzunarele celor doi comercianti sezonieri din Romania.

 

“Intr-o luna buna de vara se pot face si mai mult de o suta de euro pe zi”, imi spune Dorin, care viseaza sa navaleasca turistii britanici si germani, sa faca de doua ori pe zi traseul pana la Aiamonte si sa revina in toamna acasa, la Braila, cu un purcoi de bani si cu o masina la mana a doua pentru baiatul lui, care va fi curand major. Gigi e un pic mai asezat, se multumeste sa vorbeasca mai putin, sa conduca mai mult si sa descarce marfa in ladite de plastic. Ne bem cafeaua, soarele continua sa manance jar pe cerul vaduvit de nori si facem un tur al barurilor din Altura.

 

Din zeci in zeci de metri, Opelul trage obosit in fata cate unui stabiliment, Dorin coboara, intra sa vada daca poate plasa cateva portocale, iese uneori victorios, incarca 10-20 de kilograme si mergem mai departe. Pe Dorin criza l-a prins lucrand in constructii aici. Era o perioada in care nimic nu anunta furtuna de mai tarziu – totul era de construit si, pretutindeni in Algarve, totul se construia, in special cu mana de lucru est-europeana. Apoi, intr-o zi, dupa opt ani lucrati pe baza de contract in Portugalia, complexul rezidential pentru care mesterea atunci braileanul a intrat in conservare. Scheletele cladirilor au fost parasite chiar asa de dezvoltatori – cu maruntaiele de fier si beton pe-afara –, iar angajatii n-au avut o soarta mai buna. Dorin a intrat in somaj, a si luat vreo 400 de euro lunar vreme de un an si jumatate, dar vremea a sosit sa mearga mai departe.

 

Nu foarte departe, insa: 17 kilometri pana in Spania, unde portocalele sunt mult mai ieftine, chiar daca mai slabe calitativ decat in Portugalia. Restaurantele si barurile de pe plaja n-au nevoie, insa, de cele mai bune portocale, se descurca in general cu toate soiurile, pentru ca fac din ele fresh. Trocul multumeste pe toata lumea: Dorin si Gigi castiga in 3-4 luni de Portugalia cat n-ar castiga intr-un an intreg in Romania, in vreme ce patronii micilor afaceri din Algarve isi multumesc turistii la costuri sensibil mai mici decat cele pe care le-ar datora cumparand portocalele cu acte.

 

Setea de profit si nevoia de supravietuire – ambele realitati europene, chiar daca de la capete diferite ale continentului – se alimenteaza una pe cealalta mai eficient decat orice discurs de la Bruxelles despre libertatea de circulatie, piata comuna si mobilitatea fortei de munca. Cumva ironic, ultima carciuma pe care o vizitam in ziua asta de sambata, in Monte Gordo, aflat imediat dupa Altura, e a unui neamt venit sa faca afaceri in sudul Portugaliei.


****

DE CE. In urma cu mai putin de cinci luni de zile, de-a lungul si de-a latul intregului continent european s-au organizat alegeri parlamentare comunitare. Migratia si discriminarea au fost teme centrale ale campaniei pentru legislativul de la Bruxelles, acolo unde destinele a 28 de state membre sunt puse in strategii ample de dezvoltare, rapoarte macro-economice si masuri cu efecte pe termen lung.


Romania este membra a Uniunii Europene de la 1 ianuarie 2007, integrarea fiind de altfel singurul proiect coerent de tara pe care politica mare de la Bucuresti l-a avut in ultimii 25 de ani, dupa caderea regimului comunist. Calitatea de membru al UE ne-a adus si mai multa migratie, dar si mai multa discriminare. Intrarii in clubul european i-au urmat sumele de miliarde de euro trimise anual acasa de romani plecati sa munceasca in tarile occidentale – sume datorita carora economia Romaniei s-a umflat ca o gogoasa in perioada premergatoare recesiunii –, dar si imaginile cu taberele de romi din Italia si Franta sau cersetorii din Madrid sau Londra.


Si aspectele pozitive, si cele negative ale integrarii s-au dovedit, in ultima instanta, simple proiectii, umbre jucand pe peretii unei pesteri. Cauzele erau in alta parte. Supravietuirea a fost, poate, cea mai importanta dintre ele. Iar intr-o tara precum Romania, acolo unde diferitele autoritati ale statului abia apuca sa se coordoneze intre ele, regula e ca fiecare individ isi gaseste propria strategie de supravietuire.


Intre Bucuresti si Faro, capitala unei regiuni din sudul Portugaliei devenita in ultimul deceniu un soi de taram al fagaduintei pentru zeci de mii de romani, sunt 3500 de kilometri. Pusa intre extremitatile continentale ale Uniunii Europene, distanta aceasta acopera si povestea unui succes (cate exemple de mobilitate cu efecte pozitive avem intr-o Europa tot mai predispusa discursului anti-imigrationist?), dar si istoria unui esec.

La sapte ani de la intrarea Romaniei in "clubul comunitar", Europa periferica arata asa: fara solutii comune concrete, ci doar cu o suma tot mai mare de strategii individuale de salvare. Romanii pleaca - unii definitiv, altii doar pentru cateva luni pe an - in sudul insorit al Portugaliei. Si acolo, insa, soarele e adesea inselator: in contra-partida, tot mai multi portughezi aleg sa-si paraseasca tara grav afectata de criza si de austeritate.

Impreuna cu o ziarista de la unul dintre cele mai importante ziare portugheze am mers pe urmele migratiei romanesti pentru a recompune ceva din amestecul de dezolare si speranta sub care sta Uniunea Europeana astazi.


Turul de forta ne-a purtat pasii de la Balaceanca la Timisoara si din Romania in sudul Portugaliei. Cand am inceput sa punem datele cap la cap si sa strangem din povestile celor care traverseaza continentul in cautarea unei vieti mai bune, alegerile europene bateau la usa, problema ofiterilor acoperiti nu starnea atatea pasiuni si controverse in Romania, dar politica inalta era la fel de nepasatoare la ambele capete ale Europei.



Ciprian, activistul

„Vedeti drumul asta?”, intreaba Ciprian Necula, in timp ce degetul sau aratator strabate de la un capat la celalalt Drumul Sabareni, o strada care se lungeste din Calea Giulesti dincolo de rondul in care pana si tramvaiele ce deservesc zona fac cale intoarsa. „E ignorat de autoritati, intrucat comunitatile de romi nu sunt considerate ca facand parte din corpul politic al statului roman. Si suntem tot in Bucuresti! Ce spun eu este ca nu avem nevoie de politici pentru roma, avem nevoie ca statul roman sa-si faca treaba fata de toti cetatenii sai, inclusiv cei de etnie roma”, spune Necula, activist civic si social cu vechi state in domeniul apararii drepturilor omului si promovarii cauzei minoritatilor.


Iarna trecuta, pe Drumul Sabareni nimeni nu si-a pus problema ca locuitorii din zona si-ar dori instalarea luminitelor de Craciun. Asa ca nimeni nu le-a instalat. Nu e cea mai dureroasa uitare de care a avut parte periferia asta a Capitalei, in conditiile in care gunoaiele domnesc peste tot, iar asfaltul e o prezenta ocazionala pe calea de acces. Nu e cea mai dureroasa, dar se contabilizeaza: picatura cu picatura, oamenii locului au ajuns la concluzia ca locul lor nu e aici, asa ca multi isi fac bagajele de cateva ori pe an si merg la Londra. Sa cerseasca. Doua strazi mai incolo de Drumul Sabareni, pe o placuta scrie – cu disimulata ironie – „Strada Entuziasmului”.


In cei mai bine de sapte ani de cand Romania este membra a Uniunii Europene, 250 de milioane de euro s-au cheltuit in diferitele programe concepute pentru integrarea romilor. Rezultatele exista – pe hartie si in teorii. In comunitati, insa, ba chiar aici, in Bucuresti, pe Drumul Sabareni, niciun euro din sutele de milioane nu e vizibil. Unul dintre motive, admite Ciprian Necula, „este faptul ca ONG-urile n-au reusit aproape niciodata sa impuna agenda donatorilor. Daca acestia din urma ziceau „sa facem programe pentru educatie”, ONG-urile se conformau imediat, „facem educatie””.


Asa ca oamenii au zis pas si la activitatile propuse de ONG-uri si la diferitele programe ale statului si si-au gasit propriile strategii de supravietuire. Printre ele – migratia. Pe alocuri, arata Necula, fenomenul a functionat pe post de mecanism civilizator: „Eu am vazut, de exemplu, o comunitate de 5000 de romi dezvoltandu-se fantastic prin emigratie. In Calarasi. Au plecat in Napoli, s-au intors, si-au deschis mici afaceri, si-au trimis copiii la scoala, au plecat inapoi.”

 

O strategie similara de supravietuire, lipsita insa de atributul „fantastic”, si-a improvizat si Ioana Ilie din Balaceanca.

 

 

Mainile Ioanei

In zorii zilei de 22 aprilie 2014, imediat dupa Paste, o femeie de 59 de ani asteapta sa se imbarce intr-un autocar care o va duce de la Bucuresti in sudul Portugaliei, acolo unde isi va petrece toata vara si chiar o parte din toamna. Ioana Ilie e o femeie mica de statura, care-si poarta de obicei parul prins sub o basma inchisa la culoare. Ca sa ajunga in dimineata asta la autocar, Ioana a avut de strabatut cei 20 de kilometri care despart capitala Romaniei de satul Balaceanca, acolo unde femeia sta cu una dintre fiicele sale, Eliza, si trei nepoti – Daniela, Florian si Vanesa. Locuinta e o casa cu doua dormitoare, bucatarie si toaleta in curte, curte pe care Ioana visa la sfarsitul primaverii s-o imprejmuiasca cu gard, pentru ca fiica ei sa poata creste cateva gaini si, poate, un porc. Si mai mult, insa, Ioana viseaza de cativa ani la altceva.

 

„Haideti sa va duc”. E inceput de aprilie si-un vant de primavara abia adie, zvantand ultimele urme ale unei ploi trecatoare. Iesim din curtea casei Ioanei, facem stanga, facem dreapta, apoi intram pe un teren viran despicat de o alee neasfaltata la capatul careia scheletul unei case pazeste hotarul dincolo de care stapanesc nestingheriti doar ciulinii campiei nesfarsite. Aici, la capatul satului Balaceanca, ba chiar al judetului Ilfov, Ioana Ilie isi construieste o casa cu doua dormitoare, bucatarie, „living, cum ii zice acum” si baie proprie. Vrea sa se mute in ea cu nepoata Daniela care are 13 ani. Cand va fi gata, nicidecum anul asta, caci, dupa toate calculele pe care si le-a facut, nu va avea bani decat sa cumpere polistiren pentru izolatii, sa tencuiasca si sa dea culoare.

 

„Cand am plecat in Portugalia”, explica Ioana Ilie, „am facut-o in ideea sa castig un ban sa-mi fac si eu o casa. Terenul il aveam aici la Balaceanca, mi l-a dat cineva printr-un nepot. Am inceput sa construiesc casa acum patru ani, in fiecare an am facut cate putin. Visul meu e sa stau singura in casa mea, nu vreau sa fiu pe capul nimanui”.

 

Prima data, Ioana a mers in Castro Marim, Algarve, Portugalia in 2008, imediat dupa intrarea Romaniei in UE. Avea deja o fata acolo, pe Claudia, care astazi sta in Vilareal de Santo Antonio, chiar la granita lusitanilor cu Spania. La inceput, a lucrat intr-un restaurant, la negru, si-avea mereu probleme sa-si primeasca banii la timp. Intr-o astfel de circumstanta a cunoscut-o pe Eglantina Monteiro, o antropoloaga portugheza din Lisabona care s-a stabilit de cativa ani in Castro Marim, unde se ingrijeste de o pensiune agro-turistica si de o mosie de zeci de hectare, impanzita de smochini si caisi.


„Doamna Tina” a incercat s-o ajute pe Ioana, vorbind la restaurantul pentru care lucra sa-si primeasca banii si propunandu-i sa vina la mosia ei, pentru campania de cules caise. „La apricoc”, spune Ioana, care habar n-are o boaba de portugheza, dar se descurca minunat in limbajul semnelor. „Si-al inimii”, completeaza Tina Monteiro, o femeie de inaltime medie, cu ochelari si parul lasat natural cu usoarele inflexiuni ale firelor albe.


Pe domeniul Tinei din Sao Bartolomeu, Castro Marim – de fapt al sotului ei, Francisco Palma Dias, un poet portughez cu o poveste de viata fabuloasa, fugit din Portugalia in perioada dictaturii lui Salazar –, pe acest domeniu, asadar, Ioana Ilie vine de cativa ani la inceputul lunii mai, „la apricoc”, sa culeaga caisele. Castiga facand asta 20 de euro pe zi. Cand nu culege fructele de sezon, Ioana mai face menaj in casa Tinei, dar si masaje clientilor pensiunii, contra a zece euro sedinta.


498

Foto: Vasco Celio


Ioana a invatat tehnica masajului de la bunica ei, care – la fel – isi castiga existenta, la propriu, pe spinarea oamenilor. Povestea prin care romanca a ajuns sa faca masaj turistilor straini in Portugalia are accente fantastice, de parca ar fi fost scrisa de insusi poetul Palma Dias.

 

„La un moment dat lucram la hotelul doamnei Tina, cred ca era prin 2010, si n-o mai vazusem pe-acolo de vreo doua zile”, rememora Ioana la inceputul lui aprilie, cand am vizitat-o la Balaceanca. „Am intrebat-o pe o colega negresa  unde e si mi-a zis ca are dureri mari si sta la pat. Dupa ce mi-am terminat programul, trecand exact prin curtea doamnei Tina in drum spre casa unde stateam, am oprit s-o vad. Era intinsa, a inceput sa planga, si cand am intrebat-o ce o doare mi-a zis doar atat – „vergonia”. Ii era rusine sa-mi zica. Atunci eu i-am spus „tu nu bambina, tu muher grande”. Atunci a inceput sa rada. Am dezbracat-o si i-am facut un masaj. La final, am intrebat-o „medico?”. A sarit ca arsa, „tu esti medicul meu”. (n.r. am pastrat transcrierea fonetica pentru a reda spiritul discutiei)

 

Anul trecut, Ioana a pierdut un an in cursa ei contra-cronometru sa-si incheie socotelile cu ridicarea casei din Balaceanca. N-a putut merge in Portugalia, ar fi trebuit sa se opereze, dar n-a facut-o, mai mult de frica, alegand sa ia medicamente si sa faca niste injectii. „Mi-au gasit ciocuri pe coloana”, explica, si-aproape ii dau lacrimile cand se gandeste ce-ar insemna pentru ea, pentru Daniela, pentru Eliza sa nu-si poata termina locuinta. „Daca m-ajuta Dumnezeu si ma tine sanatoasa...”

 

Ioana Ilie e din Glina, dar a locuit multa vreme in Bucuresti, in cartierul Salajan. A trecut prin doua casatorii. Din prima casnicie, incheiata cu decesul sotului, are doua fete – pe Claudia si pe Eliza. Din a doua casnicie, incheiata cu o despartire motivata de problemele alcoolice ale sotului, are alti doi copii – pe Laurentiu si pe Elena Luminita. Dupa Revolutie, Ioana si-a castigat multa vreme existenta vanzand legume si flori in pietele din Capitala. Le cumpara de la un angro, le vindea mai scump la taraba. Cand bisnita asta marunta a incetat sa mai dea rezultate, Ioana s-a trezit in pragul varstei de 50 de ani fara posibilitatea de a se intretine si fara vreo perspectiva reala de a fi angajata de cineva. Spune ca „amaraciunea” a impins-o sa plece in Portugalia si ca n-ar fi facut oricum pasul acesta daca fiica ei, Claudia, n-ar fi fost deja acolo.

 

Pe 22 aprilie 2014, Ioana Ilie a mai plecat o vara in sudul Portugaliei. Patru zile dureaza cursa cu autocarul, contra a 120 de euro. In Sao Bartolomeu, Castro Marim, Ioana sta la cateva sute de metri de domeniul Tinei Monteiro, intr-o camera la demi-solul unei case aflate in proprietatea lui Lizete Martins.

 

„Ce sa fac aici? Salariile noastre sunt de 7 milioane. La culesul caiselor tot iau 20 de euro. Sunt bani, daca stai sa te gandesti! Eu nu fumez, nu beau, doar cate o cafea din cand in cand”

 

„Cum iau primii bani, ii trimit acasa Elizei, sa construiasca un gard, ca sa poata creste in curte o pasare. E despartita, cu trei copii, fara niciun ajutor, vai de capul ei”

 

„Cand mi-oi termina casa, o chem pe doamna Tina. Vreau s-o duc la Herculane, la bai, sa viziteze. Dar pentru asta, trebuie sa am totul gata – sa aiba unde sa faca dus, cum este ea invatata, sa aiba wc-ul in casa, cum are ea, ca aici, la fata mea, wc-ul este afara. Mi-e rusine, unde s-o aduc acum?”,

 

Ioana Ilie, emigranta sezoniera in Portugalia

 

 

Lizete, viata

 In casa lui Lizete Martins, o portugheza de 62 de ani cu parul blond tuns scurt si cateva tatuaje agatate pe piele, Romania este la ea acasa, chiar daca la mai bine de 3000 de kilometri de casa. Privind din drumul municipal care-i strajuieste intrarea, n-ai zice ca in aceasta casa sunt gazduiti, de ani de zile, imigranti est-europeni. Casa e oarecum singulara in peisaj: n-are vecini adiacenti, e incadrata de doua livezi, iar prin spatele ei se desprinde din drumul principal o alee de macadam care se pierde in vegetatia salbatica. Aici, pe drumul de macadam i-am asteptat intr-o dimineata de sambata de la inceputul lui mai pe Dorin si Gigi.

 

Pe amandoi ii intalnisem cu o seara in urma, dupa o discutie de doua ore cu Lizete in care mi-a povestit viata ei, pe post de raspuns la intrebarea „de ce gazduiti imigranti?”. Tot aici, la Lizete, sta si Ioana Ilie impreuna cu baiatul ei, Laurentiu, venit la randul sau in Portugalia sa castige un ban, dupa experienta fructuoasa din 2013, cand doar in luna august a reusit sa stranga vreo 1200 de euro. Si tot la Lizete m-am lovit de suspiciunea unui roman care, crezand ca a venit cineva din tara sa-i „monitorizeze”, a devenit vocal si agresiv. Exact in dreptul locuintei sale – casa lui Lizete are mai multe dependinte – erau plase de rafie pline ochi cu portocale. Dorin si Gigi au fost mai prietenosi, in parte si pentru ca barbatul din Braila s-a inmuiat vizibil auzind ca reporterul roman e din Focsani. Psihologia emigrantului functioneaza dupa mecanisme aproape invizibile si, uneori, imposibil de pus in cuvinte.

 

Lizete Martins s-a nascut in 1952 in Portugalia, intr-o familie cu o buna situatie materiala, in plin regim Salazar. Cand Lizete era inca un copil, abia implinise 11 ani, tatal ei s-a incurcat cu o minora, lasand-o insarcinata. Pentru ca nu era casatorit legal nici cu mama primilor sai copii (Lizete mai avea o sora), o perspectiva sumbra s-a asezat peste destinele familiei Martins: tatal ar fi urmat sa fie fortat de autoritati s-o ia de nevasta pe minora insarcinata.

 

Asa a devenit Lizete, la 12 ani, emigranta peste noapte. In 1964 au fugit in Franta, la Paris, fara ca niciun membru al familiei sa stie macar un cuvant in limba franceza. Apoi, au plecat la Troyes, unde rapid au ajuns in strada, tatal nereusind sa se angajeze undeva. Confruntati cu situatia-limita, parintii lui Lizete au acceptat sprijinul unei spanioloaice, care i-a plasat intr-un subsol insalubru. Din cauza conditiilor, Lizete a facut tuberculoza. Au urmat trei luni de spital si-un an intr-un azil de tuberculosi, la Macon.

 

Intoarsa acasa, la 16 ani, Lizete s-a angajat intr-o fabrica de carburatoare. N-a fost o perioada deloc fericita, tatal ei o trata foarte sever, dar norocul a venit sub forma unui prieten din copilarie care a inceput sa-i scrie din Guineea Bissau, unde lupta in celebrele razboaie coloniale portugheze care aveau sa-i aduca regimului Salazar sfarsitul.

 

Lizete s-a casatorit cu acest prieten la inceputul anilor 1970 si s-au stabilit in Franta.”El s-a angajat la Michelin, facea bani foarte buni, avea si o afacere particulara. Visul nostru era sa ne construim o casa mare si sa avem multi copii”, rememoreaza Lizete. „Dar am pierdut trei sarcini, de fiecare data in luna a sasea sau a saptea, de fiecare data a trebuit ca fetusul sa fie scos mort din mine. Cumparasem teren in Castro Marim, unde am construit o casa foarte mare, si ne-am intors in Portugalia in 1985”.

 

Profesional, lucrurile au mers bine pana prin 2003, cand sotul lui Lizete a facut atac de cord si n-a mai putut lucra in afacerea auto pe care si-o deschisese. Asa au inceput sa inchirieze camere imigrantilor, „pentru ca erau singurii care luau pe tot anul”. La inceput veneau multi ucraineni, lucrau in constructii in vremuri in care sectorul mergea foarte bine. Acum, in casa lui Lizete stau doar romani.

 

505

Foto: Vasco Celio 

 

„Nu e intotdeauna usor”, marturiseste portugheza in decorul sufrageriei sale kitsch, impanzite de tot felul de obiecte. „Unii dintre ei au plecat, pur si simplu, fara sa-si plateasca chiria. Altii, la plecare, au furat din camere orice au putut, chiar si televizoarele.  Pe de alta parte, romanii sunt mai fragili si mai calzi, ucrainenii erau reci”.

 

„De ce i-am primit? Pentru ca stiu ce inseamna sa fii emigrant si sa n-ai nimic. Ii tratez ca pe familia mea, incerc sa-i ajut cu actele, cu doctorul daca au nevoie, le arat de unde sa cumpere lucruri. Cu ucrainenii era o afacere, cu romanii nu mai e. De aia am si schimbat putin regulile, ii mai primesc doar pe cei care au referinte bune, pe care ii cunosc deja, ori care imi sunt recomandati”

 

„Am avut o familie de romani care au stat aici 10 ani, acum s-au mutat intr-un loc mai bun, au o afacere, le merge bine. Intotdeauna le dau exemplul cand sunt confruntata cu faptul ca romanii fac si lucruri mai putin placute. Vecinii mei ma invinuiesc uneori ca-i primesc”,


Lizete Martins, rezidenta in Castro Marim

 

 

Claudia, mama lui Mario

Claudia, fiica Ioanei Ilie, are astazi aproape noua ani de rezidenta in Portugalia, desi vremurile nu-s prea grozave: traieste dintr-un ajutor social de 320 de euro, impreuna cu sotul ei si doi copii. Si ea, si sotul isi mai gasesc cate ceva de facut, „o curatenie, un spalat”, „o zugraveala, o piscina”, dar ideal ar fi sa se angajeze undeva. Putine sunt, insa, ideale in viata Claudiei, a carei fiica de 14 ani a ramas insarcinata la finalul lui 2013, cand era in vacanta la Balaceanca. Tatal natural nici nu vrea sa auda de existenta unui copil si a refuzat orice contact ulterior.

 

Situatia e ca o pacoste abatuta din senin, caci fata va avea nevoie de tot mai multa ingrijire, in conditiile in care situatia financiara a familiei nu e deloc roz. Claudia sta in Vilareal de Santo Antonio, un orasel aflat exact la granita cu Spania, intr-un apartament simplu si curat. Vorbind aproape ca sudeaza tigarile, de parca ar fi fortata sa mai aprinda inca una, si inca una, si inca una. Se linisteste, insa, ca din senin cand vorbeste de Mario, baiatul ei.

 

Pe Mario il cheama de fapt Marius Francisco, implineste 11 ani la finalul anului si e febletea Claudiei, dar si a lui Lizete Martins. Inainte sa stea in apartamentul din Vilareal, Claudia a locuit multa vreme in Sao Bartolomeu, in casa imigrantilor. Mario a devenit in acea perioada un fel de fiu adoptiv al familiei Martins. Pustiul are alura unui Cristiano Ronaldo in miniatura si vorbeste o portugheza nativa, cu accent de Algarve. Nici la capitolul limba romana nu e mai prejos, caci vacantele si le mai petrece la Balaceanca, unde toti copiii din sat il pun oricum sa vorbeasca in „braziliana”, pentru ca ii distreaza intonatia blanda, lipsita de asperitati, a portughezei.

 

Claudia viseaza si ea. Dar nu la o casa construita la marginea Bucurestiului, precum mama Ioana, ci la o suta de metri de teren in Portugalia, pe care sa-si ridice propria locuinta. „N-as mai pleca de aici. Acum, aici e tara mea, aici e lumea mea”, spune, dar se contrazice minute mai tarziu cand e intrebata de ce a plecat: „Pai daca eram noi bine in tara noastra, mai eram aici? Ce naiba!”.

 

Claudia e parte a acelei generatii tragice iesite din comunismul romanesc in pragul majoratului fara nicio calificare reala, fara nicio directie, dar si fara norocul sau conexiunile necesare pentru a izbuti „in conditii de piata”. Strategia de supravietuire a Claudiei nu putea fi alta, mai ales dupa anul 2000, cand tot mai multi romani aflati in situatia ei au ales sa plece din cel mai simplu motiv dintre toate: pentru ca nu exista, pur si simplu, termen de comparatie intre saracia din Romania si saracia din alte parti ale Europei.

 

Si-odata ajunsa in Portugalia, Claudia a inteles ca nici nu prea mai e loc sa dea inapoi. Macar pentru Mario care, crede mama sa, „aici are un viitor, in Romania nu”.

 

„Cam toate motivele pentru care oamenii emigreaza au la baza ratiuni economice”, sustine activistul Ciprian Necula si nu se insala: Claudia vorbeste necontenit despre salariile de mizerie de-acasa si despre cum mancarea e mult mai ieftina in Portugalia, dar recunoaste ca nu cunoaste aproape deloc tara in care traieste de noua ani. „De cand sunt aici n-am fost pe nicaieri. Nu stiu bine nici Faro (n.r. capitala regiunii Algarve). Doar casa-munca-casa, iar in zilele libere trebuie sa fac curat, sa spal, sa fac de mancare”.

 

Laurentiu, fratele Claudiei, spune in mare aceeasi poveste: „Te rog sa ma crezi, anul trecut am fost aici intr-o singura zi la plaja. Am castigat bine, am luat 1200-1300 de euro in luna august, cand am tras. Dar e greu. Iar la munci sezoniere nici nu-ti considera vechime. De aia incerc sa prind un contract mai lung, altfel o sa ma trezesc peste 15 ani ca m-am spetit pe-aici, dar n-am nicio pensie”.

 

Claudia a avut o experienta neplacuta in primii ani, cand, lucrand la restaurantul unui brazilian in varsta, a descoperit la un moment dat ca are un contract part-time, desi se ducea 12-13 ore in fiecare zi. „Semnasem pe incredere”, ridica din umeri si tot din umeri au ridicat si portughezii de la siguranta sociala cand a mers sa-si ceara drepturile. „Nu era vina lor”, ofteaza Claudia, dar nici nu-si pierde speranta: pentru Mario, trebuie sa faca orice.

 

 

Padre Joao

In Faro, capitala regiunii Algarve, turistii se plimba alene pe stradutele pietruite din centru, iar la amiaza terasele restaurantelor sunt pline, segmente generoase ale meniurilor fiind dedicate specialitatilor de peste oceanic. In aer e un dolce-far-niente decadent, alimentat de soarele dogoritor si de fatadele scorojite ale cladirilor. Din loc in loc, pe laterala cate unui bloc de locuinte, sta pictat in marime de 4-5 etaje un sfant sau altul. Nu departe de centrul istoric al orasului, pe Rua de Sao Sebastiao, e de gasit parohia ortodoxa a preotului Ioan Rasnoveanu, caruia toti portughezii care il cunosc ii spun „padre Joao”.

 

Parintele ne intampina in incaperea racoroasa a parohiei imbracat lejer, proaspat barbierit, dar cu un discurs cam sumbru despre viitorul romanilor in Portugalia. Rasnoveanu se plange, inainte de orice, de actiunile bisericii adventiste, care a facut o multime de prozeliti la Almancil, un orasel aflat la vreo 15 kilometri de Faro. Almancil gazduieste una dintre cele mai mari comunitati de romani din zona.

 

„Pentru biserica adventista e mult mai usor sa-i aduca pe cei din tara cu promisiuni, cu de toate, stiti cum e la ei, le gasesc locuri de munca, ii cazeaza, si dupa aia le cer 10% din ce castiga”, spune preotul roman. Pe de alta parte, chiar si fara actiunile adventistilor, comunitatea pe care o pastoreste spiritual tot n-ar duce-o prea grozav din cauza crizei economice. „Deja e greu pentru imigranti aici, atata timp cat nu sunt locuri de munca nici pentru localnici. Va dau un exemplu: consilierii mei de la parohie, oameni de baza, oameni care erau aici inaintea venirii mele, care au stat in Portugalia 10-15 ani, vazand ca nu mai e de lucru au plecat”, explica Rasnoveanu.


500

Foto: Filipe Farinha / Stills

 

Conditiile sunt, insa, inca prielnice, oricum mai prielnice decat in alte parti, fie si pentru faptul ca in Portugalia nu sunt probleme de discriminare, localnicii fiind, in general, foarte primitori cu imigrantii. Explicatia are la baza ratiuni istorice: ei insisi un popor de imigranti, cu valuri succesive de populatie parasind tara, apoi revenind acasa (in special inainte si dupa caderea regimului Salazar), portughezii au dezvoltat o cultura sociala si politica extrem de relaxata in privinta strainilor. Parte din aceasta poveste este spusa de cifre.

 

Daca in anul 2000, potrivit datelor Serviciului de Frontiera portughez, erau doar 375 de rezidenti de nationalitate romana pe teritoriul lusitan, dupa doua reforme legislative succesive, care vizau imbunatatirea si simplificarea sistemului de acordare a rezidentei, numarul lor oficial a crescut la 11.431 in anul 2006. La varful prezentei romanesti in Portugalia, in anul 2011, 39.312 romani aveau acte de rezidenta, dar, semn al crizei economice, doar 35.216 se mai regaseau in statisticile Lisabonei in 2012, ultimul an pentru care exista date oficiale.

 

Intr-un fel, pe evolutia acestui grafic s-a pliat si prezenta bisericii ortodoxe. Cand preotul Rasnoveanu a venit in Faro, in 2004, biserica romaneasca era doar la Lisabona, iar statisticile notau ca 1211 romani aveau rezidenta portugheza. In 2014, la o prezenta estimata de aproape 30 de ori mai mare, mai sunt parohii si la Setubal, Aveiro, Portimao si Madeira.

 

„Padre Joao” crede ca, pe langa argumentele strict economice, si alte lucruri i-au impins pe romani sa vina in numar mare la celalalt capat al Europei. „Se acomodeaza foarte repede aici, din motive de limba si de clima in primul rand”, sustine parintele, care a solicitat recent infiintarea unei filii si la Castro Marim, unde chiar daca nu e o comunitate mare, sustine Rasnoveanu, „trebuie sa le vin in ajutor”.

 

Desi are un verb prea ascutit impotriva tiganilor si a cersetorilor, pe care ii acuza ca „se intorc acasa cu o multime de bani, nemuncind, iar noi ramanem aici, muncind si-avand pe cap si rusinea de a le fi conationali”, preotul Rasnoveanu incearca sa-si ajute cum poate comunitatea. Am aflat ulterior, la intalnirea cu Elisabeta Necker, ca singura asociatie a romanilor din Algarve a fost infiintata in 2007 cu bani stransi de parinte in cadrul unei tombole de Craciun.

 

„La biserica vin in jur de 50-60-70 de persoane. Estimez ca in noaptea de Pasti, cand obisnuieste sa vina toata lumea, sunt pana in 300 de oameni. Ganditi-va ca acum cativa ani estimarile oficiale, pe toata zona Algarve erau de 7000. E o problema pentru un preot, pentru ca nu mai ai comunitatea aceea inchegata. Mai mult, aici sunt si imprastiati in multe localitati, oamenii nu-si mai permit sa puna benzina, sa vina, s-a bagat si taxa pe autostrada.”,

 

Ioan Rasnoveanu, preot in Faro

 

 

Stampila Elisabetei Necker

De obicei, in centrele urbane infiintate de-a lungul si de-a latul meridianelor lumii, o statuie, un monument, o sculptura aduna si sintetizeaza semnificatia culturala a asezarii. In centrul orasului Almancil, din municipalitatea Loule, Algarve, este de gasit statuia unei stampile. Simbolul e emblematic: in orasul acesta de imigranti care aduce mai degraba a Texas, cu cladirile sale scunde si dreptunghiulare, stampila e semnul definitiv al faptului ca ti s-a acordat viza. Dintr-un anumit punct de vedere, povestea romanilor din Almancil e povestea emigrantilor de dinainte de intrarea Romaniei in Uniunea Europeana, cand trebuia sa gasesti tot felul de tertipuri pentru a ajunge si ramane in alta tara.

 

„Scuza” Elisabetei Necker a fost chiar sotul ei, etnic neamt din partile Banatului. Elisabeta are 38 de ani, e originara din Timisoara si se afla in Portugalia din aprilie 2000, unde a venit la sase luni dupa casatorie. La vremea respectiva, sotul avea deja viza Schengen, voia sa munceasca afara, dar nu simtea ca Austria sau Germania ar fi pentru el. Asa ca au ales Portugalia, impins si de faptul ca tatal Elisabetei avea in Almancil un prieten roman, patron de firma de constructii.

 

„Am venit aici cu un autocar, dar la granita dintre Franta si Spania nu ne-au lasat sa trecem, pentru ca nu aveam bani suficienti la noi”, isi aminteste Elisabeta. „Asa era atunci, trebuia sa ai o anumita suma. Am mers la un taximetrist care a acceptat sa ne treaca, am mers in Madrid, am luat autocarul spre Sevilla si de acolo prietenul tatalui meu a trimis o masina dupa noi. Am locuit in casa lui la inceput, sotul meu s-a angajat la firma lui, insa eu nu stiam sa fac nimic, eram proaspat iesita din facultate. Am terminat Politehnica, inginerie energetica, dar n-am profesat niciodata.”

 

La inceput, Erji – cum ii spun apropiatii Elisabetei –, a lucrat pentru o firma de transport, iar la pranz, cand toti ceilalti se odihneau, nu facea altceva decat sa stea cu gramatica limbii portugheze in mana. Spune ca n-a invatat deloc repede limba, dar a ajutat-o determinarea. Aceeasi determinare care a impins-o in 2007 sa infiinteze si singura asociatie a romanilor din Algarve, „Doina”, al carei sediu e gazduit chiar la parterul blocului din Almancil in care sta Elisabeta. Banii necesari pentru actele de infiintare i-a obtinut dupa ce a organizat cu ajutorul preotului Rasnoveanu o tombola de Craciun.

 

501

Foto: Filipe Farinha / Stills

 

Atunci erau in Algarve in jur de 10.000 de romani rezidenti. Cifra a mai scazut intre timp, dar Elisabeta crede ca e tot o prezenta consistenta, in conditiile in care „sunt multi care nu se inregistreaza si lucreaza sezonier, pe piata neagra”.

 

Desi admite ca „nu e atata bogatie aici cat sa atraga retele de cersetori sau raufacatori”, Erji crede cu toata taria ca „omul de rand isi permite cam orice in Portugalia, din punctul de vedere al calitatii vietii”. Experienta Elisabetei e, totusi, una fericita, desi nu singulara. Lucreaza pentru aceeasi firma de imobiliare si intretinere de proprietati de lux din 2003 si si-a cumparat in Almancil propriul apartament. Elisabeta are doua fete, Diana de 12 ani si Victoria de 2 ani.

 

Pe de alta parte, sotul construieste de cativa ani o casa la Becicherecu Mic, o comuna aflata la 20 de kilometri de Timisoara, unde familia Necker a primit un lot de teren de la statul roman, in baza unei legi care ajuta tinerii casatoriti. Sotul vine, cu regularitate, in fiecare vara sa mai lucreze la casa, „vrea s-o stie facuta cu mana lui, e neamt”, dar Elisabeta recunoaste ca nu se vede intoarsa in Romania decat la batranete, si poate nici atunci.

 

Pana la batranete, totusi, Elisabeta Necker se ghideaza dupa un proverb portughez, limba in care traieste acum si limba tarii careia ii spune acasa: „Oamenii de aici au o vorba: daca nu ai nimic de facut, inventezi”.

 

 

Elisabeta mama, Miranda, Pufi si Bruno

La Timisoara, mama Elisabetei Necker inca spera. O femeie corpolenta de 59 de ani, careia viata i-a adus si bune, si rele, dar mai presus de toate dorul de propria fiica si de nepoatele Diana si Victoria, Elisabeta Costea nu e doar o bunica grozava, ci si o gospodina capabila s-o determine inclusiv pe Ana Cristina, ziarista portugheza de la Publico care a intregit duo-ul jurnalistic responsabil de documentarea acestor randuri, sa manance un bulz. Cine a facut macar o data teren cu un jurnalist strain stie ca nu e cel mai usor lucru din lume sa faci un strain sa fie atras de un amestec culinar de mamaliga, branza de burduf si slanina.

 

Elisabeta Costea s-a intalnit cu reporterii in doua ocazii: prima data la Timisoara, la inceputul lunii aprilie, a doua oara la Almancil, la inceputul lui mai. Am apucat sa stam pe indelete de vorba in orasul de pe Bega, chiar in curtea casei sale, inconjurati de pisica Miranda si de cateii Pufi si Bruno. Casa e impartita nu doar de Elisabeta si sotul ei, ci si de sora mai mica a lui Erji, Anamaria, sotul ei, Romi, si pustii acestora, ceilalti doi nepoti ai doamnei Costea, Anabelle si Alexandru.

 

Povestea plecarii fiicei mai mari in Portugalia arata asa dinspre Elisabeta Costea: „Prietenul nostru de familie care avea in Almancil o firma de constructii vorbea atat de bine de Portugalia ca ziceai ca-s colacii pe garduri. Nu prea a fost asa, mai ales pentru Erji a fost greu, ca a lucrat peste tot in primii doi ani. I-am si spus atunci de cateva ori sa se intoarca, dar ginerele se descurca bine”.

 

Bunica Elisabeta se duce acum chiar si de doua ori pe an in Portugalia, dar parca nici asa nu e de-ajuns. Reportofonul unui reporter poate avea, uneori, forta unui confesional: „Eu am zis ca dupa ce or termina fetele scoala poate se intoarce. Cine stie...”

 

Prin ochii doamnei Costea, Portugalia apare mai „corecta” decat Romania, cu oameni mai predispusi la bun-simt, dar o tara cumva parasita de propriii cetateni: „Am vazut multe case frumoase, aranjate, dar niciun portughez nu mai statea in ele. Si ei, la randul lor, sunt plecati in Anglia, in Franta, care unde”. Intr-un fel, Algarve chiar asa e – teritoriu apartinand statului portughez cumparat proprietate cu proprietate, bucata cu bucata, de straini, majoritatea britanici trecuti de varsta a doua. Ei sunt, de altfel, mai singurii care indraznesc sa intre la sfarsitul lui aprilie in apele cam reci ale Atlanticului.

 

In Europa aceasta a anului 2014, framantata la sfarsit de primavara de alegeri si de soarta proiectului comunitar, fluxurile de migratie interna descriu mai bine decat orice criza de identitate, idealuri si sperante a europenilor. De la un capat al continentului, chiar si asa, pentru munci sezoniere, facute la negru, romani pleaca la celalalt capat, in timp ce Portugalia pierde anual populatie locala, o hemoragie pe care multi o pun pe seama austeritatii impuse de la Bruxelles. Sunt tipologii si tipologii de imigranti romani si emigranti portughezi in judecata asta sumara, dar cumva directiile acestor „calatori” care se traseaza invizibil pe harta Europei au mai multa relevanta decat toate strategiile pe termen mediu si lung ale Uniunii.

 

Inapoi la Elisabeta Costea, intr-o curte din Timisoara care adaposteste multe flori si un leagan, o speranta concreta ramane: Anamaria, sora mai mica a lui Erji, n-a vrut si nu vrea sa plece. Viata ei este in Romania, iar Portugalia – doar o destinatie de vacanta.

 

Intr-un final, dupa secunde de tacere, confesionalul in care s-a transformat reportofonul primeste si-o marturisire realista: „Adevarul e ca ei (n.r. familia Necker) nu se intorc curand. De aceea nici n-as fi fost de acord sa faca casa de la Becicherecu. De o casa trebuie sa ai grija. Dar ginerele meu a zis ca vrea sa aiba casa acolo, ca el acolo s-a nascut.”

 

 

Ambasadorul

Din biroul ambasadorului Portugaliei la Bucuresti, Joao Weinstein lucrurile se vad mai degraba in tusa lor optimista. Nici nu poate fi altfel in 2014, an care marcheaza 40 de ani de la reluarea relatiilor bilaterale dintre Romania si Portugalia, eveniment produs in 1974 dupa caderea regimului Salazar.

 

Reprezentantul diplomatic lusitan are in tolba o poveste de succes despre prezenta romanilor in tara sa: „Merg adesea intr-o regiune foarte frumoasa a Portugaliei, Alto Alentejo, intr-un sat mic, Crato, langa Porto Alegre. Ultima data cand am fost, de Craciun, deja ambasador in Romania, am auzit vorbindu-se romaneste. M-am dus sa vorbesc cu ei, aveau o portugheza foarte buna, erau bine imbracati si mie mi-au parut foarte relaxati, foarte fericiti. Lucrau in agricultura si in industria lemnului si nu pareau nici pe departe a fi infometati sau suferind. Mie mi-au parut integrati.”

 

Ambasadorul Weinstein e confirmat de datele oficiale ale autoritatilor portugheze, care nu claseaza in niciun domeniu romanii ca fiind o sursa de probleme sociale. Asta explica intr-o anumita masura si absenta de pe scena politica de la Lisabona a unor partide purtatoare de mesaje anti-imigratie sau cu tenta extremista. Pe de alta parte, insasi plecarea portughezilor tineri in alte tari – o realitate palpabila in prezent –, pliata pe imbatranirea accelerata a localnicilor ramasi, face loc imigrantilor.

 

Joao Weinstein stie toate acestea si mai stie ceva: „Emigratia romaneasca de astazi e similara celei portugheze din anii ’60 si ’70 catre Franta. Vorbim de oameni simpli, cu un nivel redus de educatie, care merg in alta tara in cautarea unei vieti mai bune, a unor salarii mai bune. Cred ca majoritatea romanilor din Portugalia sunt oameni onesti, care se integreaza foarte bine si vorbesc bine limba. Iar stilul de viata e si el asemanator – si romanii, ca portughezii, tin mult la familie, la ideea de a te bucura de o masa buna, la ideea de a se strange, ca o comunitate, in jurul bisericii.”

 

Privita de la celalalt capat, migratia instituita pe linia Romania-Portugalia nu arata prea grozav. Potrivit cifrelor ambasadorului Weinstein, comunitatea lusitana de la noi nu numara mai mult de 500 de persoane, dupa ce varful a fost inregistrat acum mai bine de un deceniu si jumatate – circa o mie de persoane. Si chiar daca „portughezii au tendinta de a scoate profit rapid”, ceea ce nu-i usor in Romania, o tara cu „un proces mai lent”, ambasadorul Weinstein ramane pana la capat optimist: „Sunteti o tara in care sunt multe, multe lucruri de facut”.

 

Nu-i mai putin adevarat ca nici Portugalia nu duce lipsa, in momentul de fata, de multe, multe lucruri de facut.

 

„La un moment dat, stereotipul momentului in Franta era ca portughezul tipic e inchis la culoare, mic de statura, imbracat prost, ignorant si isi castiga existenta curatand scari sau vanzand cartofi la coltul strazii. Asta se intampla, de obicei, cu tarile care, nefiind bine cunoscute de straini, capata o aura exotica. E si cazul Romaniei.”,


Joao Weinstein, ambasadorul Portugaliei la Bucuresti

 

 

Poveste de la Amara

In biroul lui Petre Florin Manole, consilier al ministrului Muncii pe probleme de comunicare si relatia cu sindicatele, dar si fost activist civic in chestiunile minoritatilor, este o stare de tranzitie. Biroul inseamna, de fapt, trei mese si doua scaune, pentru ca, glumeste Manole, „fiecare nou-venit isi aduce singur scaunul”.

 

Consilierul ministerial e un tip scund, tuns scurt si peste media de jovialitate a functionarului tipic. E, mai mult decat atat, un personaj care a functionat la interfata dintre sistemul non-guvernamental si cel administrativ, alunecand dinspre primul spre ultimul fara a-si pierde cu totul reperele civice.

 

Asta ii permite sa spuna unul din acele lucruri care ar merita scris cu majuscule pe autocarele ce transporta romani in tarile Europei Occidentale: „Sa n-ai un loc de munca si sa fii sarac e, dintr-un anumit punct de vedere, normal. Aberant, insa, e sa ai un loc de munca si sa fii tot sarac”.

 

In Romania, salariul minim brut este de 800 de lei. Cel mediu brut de 1600. In Portugalia, de exemplu, salariul minim e 565 de euro. In 2007, la intrarea in Uniunea Europeana, indicatorul acestui criteriu plasa Romania la borna 114 euro. Tot atunci, salariul minim era de 1254 in Franta, 666 in Spania sau 470 in Portugalia. Asta, considera Manole, arata ca „nu banii in sine sunt problema, ci diferenta dintre castigurile din Romania si cele de afara”.

 

Consilierul de la Ministerul Muncii are si o pilda personala: „Mama mea lucreaza in Romania, la Amara, in croitorie, pentru aproximativ 100 de euro lunar, iar din Spania primeste somaj, lunar, 800 de euro. Patru luni de zile lucreaza in Spania, iar opt in Romania. Lucreaza in baza unui contract, in agricultura sau in fabrici, pentru un salariu de mai bine de o mie de euro. Platind taxele, beneficiaza si de somaj.”

 

 

Vintila, antropologul 

In decorul unui pub vaduvit la amiaza de lumina naturala, printre rotocoale de fum care aluneca in aer in decorul conspirativ al incaperii, antropologul Vintila Mihailescu raspunde prompt intrebarii: „De ce pleaca romanii spre Portugalia? Raspunsul e: de ce nu? Eu as pleca maine daca as avea ocazia.”

 

Radem. Apoi Mihailescu furnizeaza cifrele. O jumatate din populatia Romaniei traieste in mediul rural. O treime din populatia activa a tarii lucreaza in agricultura. Un milion si jumatate de gospodarii au in proprietate mai putin de un hectar de pamant, iar circa 10.000 au mai mult de 500 de hectare.

 

Nu mai radem. „E o disparitate imensa”, concluzioneaza antropologul, apoi se simte obligat sa furnizeze si motivele care au produs matematica de mai sus. Motivele sunt doua: tranzitia la economia de piata si dez-industrializarea.

 

„Sunt aici doua categorii: oras si sat. Aveam cooperative agricole, care au fost practic dizolvate, iar taranii au fost reimproprietariti. Asta a produs o fragmentare incredibila, pentru ca si taranul la randul lui, daca avea cateva hectare si mai multi copii, le-a impartit in consecinta. De-cooperativizarea nu i-a imbogatit pe tarani, din contra, au re-devenit la fel de saraci ca inainte. La oras, efectul dez-industrializarii a fost retrimiterea inapoi la sate a celor care le parasisera in perioada comunista pentru a veni la oras sa lucreze.

 

Demografic, revolutia a schimbat fluxul migratiei interne, trimitand tot mai multa lume la sate: taranul reimproprietarit, cu mai putin de un hectar in proprietate, si muncitorul ramas fara slujba, caruia nu ii mai ramasese nimic. Astfel a aparut o presiune imensa pentru gasirea unui loc de munca. Emigratia a aparut, in context, ca o oportunitate”,

 

conchide Vintila Mihailescu.

 

Peste toate astea, s-a mai asezat un element: salarizarea precara a celor care, totusi, aveau un loc de munca. „Fara bani, fara pamant si fara locuri de munca”, sustine antropologul, „romanilor le-a ramas doar alternativa emigratiei”. In context, „datorita unui anumit tip de sociabilitate meridionala”, dar si gratie legislatiei prietenoase cu imigrantii, Spania si Portugalia au aparut ca optiuni naturale. „Asta iti da un anumit grad de securitate, sentimentul ca nu esti cu totul pierdut”, explica Mihailescu.

 

Si completeaza: „Portugalia si Spania au o baza statistica foarte buna pe care si-au construit sistemele de protectie sociala si pleaca, in plus, de la ideea ca o persoana saraca e o persoana saraca, indiferent de culoarea pielii sau etnie.”

 

Mai mult, piata muncii din astfel de tari a permis o integrare rapida a tipului profesional reprezentat de muncitorul roman generic. Practic, sustine Vintila Mihailescu, neavand un proletariat in adevaratul sens al cuvantului in perioada comunista, romanul n-a beneficiat de oportunitatea de a se specializa cu adevarat in ceva. „La limita, romanul poate sa faca orice”, crede antropologul, adica „sa faca trecerea foarte usor de la o munca la alta, chiar daca pe salarii relativ mici, dar oricum mai mari comparativ cu Romania”.

 

Si totusi, chiar deprofesionalizati si in cautarea unor solutii de supravietuire, romanii n-au avut niciodata complexe de inferioritate cu privire la identitatea lor europeana. Si-au gasit o casa in Europa, pentru ca erau deja, la nivel mental, in Europa. „Identitatea noastra nationala”, spune Mihailescu, „e puternic conectata la ideea ca ne tragem de la Roma – cu alte cuvinte nu ca suntem parte a Europei, ci chiar miezul Europei”.

 

 

Al treilea Joao

Joao Martins ne asteapta in biroul sau de la Camera municipala din Loule, un oras situat in apropierea capitalei regionale Faro. In zona centrala a localitatii, la amiaza, se lucreaza de zor pentru reconditionarea pavajului stradal. Sub aerul sufocant de afara culorile pastelate ale cladirilor dau impresia ca mai toate sunt facute din turta dulce. Joao Martins a fost, vreme de 12 ani, primar in orasul imigrantilor, Almancil. A avut acolo patru mandate, iar la ultimele alegeri, din 2013, legea i-a mai interzis sa candideze. Asa ca a intrat in competitia electorala municipala de la Loule (centrul administrativ care incorporeaza si Almancil) unde e astazi responsabil cu afacerile sociale.

 

Pentru Martins, fluxul migratoriu dinspre Romania spre localitatea pe care a pastorit-o vreme de 12 ani n-a fost niciodata o poveste cu directie unica. Cumva, totul a fost un circuit: constructiile au explodat in zona la inceputul secolului XXI, migratia interna n-a facut fata, asa ca tot mai multi imigranti au inceput sa vina si sa suplineasca necesarul de forta de munca, moment in care un soi de simbioza de interese s-a instituit intre localnici si cei nou-veniti.


„Primul val de imigranti, cred, a avut o buna calificare, chiar daca nu faceau lucrurile pentru care se pregatisera. Unii dintre ei, cu timpul, invatand limba si integrandu-se, au ajuns sa faca muncile specializate pe care le cunosteau cand au venit aici. Asta e o dovada ca ei contribuie eficient la economia locala. Multi si-au cumparat case, cate o masina, iar copiii lor primesc o buna educatie.”, crede Joao Martins.

 

Criza a diminuat sensibil amploarea acestui proces pentru ca rata somajului s-a dublat in municipalitatea Loule de la 6% la 12%. La scara mai mare, intreaga regiune Algarve a fost afectata, in conditiile in care, potrivit statisticilor europene, regiunea furnizeaza a treia medie comunitara din Portugalia, dupa Lisabona si Madeira, a PIB-ului pe cap de locuitor. Si chiar aceasta medie, chiar daca s-a pastrat in top, a scazut intr-un interval de 3 ani cu sapte puncte procentuale.

 

 

Raiul Adinei 

In blocul din Almancil care gazduieste la parter Asociatia „Doina” nu sta doar familia Necker, ci si familia Mark. Tot din Timisoara. Inainte de pranz, cand poposim in fata scarii, doar Adina este acasa si doi dintre copiii sai – gemenii Dennis si Emma care n-au implinit inca 3 ani. Adina mai are o fetita, pe Brigite Diana, de 9 ani.


502

Foto: Vasco Celio 

 

Daca am publica fisierul audio al conversatiei avute in apartamentul familiei Mark, riscul ar fi sa nu se mai inteleaga nimic. Pe toata durata celor 90 de minute in care am vorbit cu mama lor, gemenii au facut o larma de nedescris, ba chiar au inceput la un moment dat sa demonteze canapeaua.

 

Ce-am inteles:

 

Adina si sotul sau, care e etnic neamt, au ajuns in Portugalia pe 1 mai 2011, chiar de Ziua Muncii si de atunci au tot muncit. Inainte de toate pentru a returna o suma de bani imprumutata de la mama Adinei, care isi amanetase apartamentul pentru a obtine banii necesari plecarii. Doar ultima transa, de vreo 2500 de marci, n-au mai returnat-o, un fel de cadou de la mama Adinei, bani cu care si-au cumparat prima masina, un Peugeot 407.

 

Desi nu stia limba, Adina a invatat-o relativ rapid pentru ca a lucrat intr-o cofetarie unde „veneau persoane mai in varsta care aveau foarte multa rabdare cu mine”. Povestea angajarii sale la cofetarie are aceleasi accente fantastice pe care le-am intalnit si in cazul Ioanei Ilie: „pe patroana o chema Dina si a fost atat de incantata ca eu sunt Adina incat m-a luat.”

 

Lucrurile n-au fost deloc usoare: de exemplu, primul calculator pe care l-au avut era o suma de sub-componente asamblate de la alte calculatoare aruncate la gunoi. Adaptarea, in sine, n-a fost dificila, „pentru ca toata lumea s-a purtat bine cu noi”.

 

Sotul Adinei a lucrat la inceput la cules de portocale, apoi si-a gasit un loc de munca in constructii, la firma unui roman. Salariul il primea la timp, dar mereu erau surprize la finalul anului, cand trebuia reinnoita viza, pentru ca descopereau ca patronul nu achita si taxele la stat. A urmat un job la firma unor englezi care faceau terenuri de golf, „raiul pe pamant” catalogheaza Adina perioada, dar compania s-a mutat la Lisabona, iar familia Mark a decis sa ramana in Almancil.

 

De patru ani de zile, sotul lucreaza pentru o firma de echipamente electrice detinuta tot de un roman. Patronul e tot banatean, din Sandra, de langa Timisoara si lucreaza direct cu un designer de candelabre unicat. Asta i-a permis sa treaca usor peste criza.

 

Perioade in care sa simta ca lucrurile stau atat de prost incat trebuie sa revina in Romania n-au avut. „Absolut niciodata”, apasa pe cuvinte Adina, cat gemenii Dennis si Emma isi fac unul altuia poze cu aparatul reporterului. Insa cazuri de romani care nu s-au acomodat stiu, chiar prieteni de-ai lor, desi multi de prin partile Timisoarei nu sunt in Almancil. Majoritatea sunt din Maramures.


****

EPILOG. La 3000 de kilometri peste continent, in Timisoara, mama Adinei ne intampina cu un regret: n-a avut timp sa faca nici macar o prajitura, asa ca ne serveste cu o cafea, ba chiar cu doua, si orice altceva am dori.  Florica Voichita are 64 de ani, e pensionara si are un debit verbal care te face sa crezi ca incearca sa-ti spuna totul, dintr-odata.

 

Povesteste cum a plecat fiica ei in 2001, cum s-a dus in Portugalia in 2006 la nasterea primei nepoate, cum a fost si-a doua ora, in 2012, la nasterea gemenilor, cum a trimis ani la rand pachete de Paste si de Craciun, iar acum mai trimite doar carti, cum ginerele ei picteaza extraordinar si cum, in ciuda parerii bune pe care o are despre Portugalia, nu s-ar putea acomoda niciodata acolo.

 

Apoi, reportofonul devine din nou un confesional, precum in cazul Elisabetei Costea: „Regret ca Adina, singurul meu copil, nu se mai intoarce in Romania. Dar e decizia lor, chiar daca mi se rupe sufletul si vreau sa-i vad. Stiti, de aia ma chinui si eu pe Skype-ul asta...”

 

 

Documentarea acestui reportaj a fost posibila datorita unei burse obtinute in cadrul programului Mediane, o initiativa comuna a Consiliului Europei si Uniunii Europene.

Comentarii

Anca Tulici Constantinescu: 03-10-2014

Un material exceptional. Si

Un material exceptional. Si un singur cuvant in plus: BRAVO!

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.