Recomandarile Dela0.ro

Capcana

de Vlad Stoicescu, Iulian Andrei, and Diana Oncioiu | Foto: Flickr / Marco Verch 08-08-2018

Despre duble standarde in jurnalism si un gen de compromis care nu ar trebui sa existe, dar care face prozeliti. Totul pe fondul unei intamplari ilustrative pentru felul (prost) in care anti-pesedismul forteaza limitele actului de presa, angajand faptele nu in beneficiul relatarii oneste, ci al Obiectivului Suprem.

Poate ca ati aflat despre protestul online al celor de la EUROPOL, sindicalistii Garzii de Coasta, care au postat pe Facebook un comunicat in cheie ironica despre o problema administrativa intretinuta de indolenta si indiferenta sefilor din Ministerul de Interne.

 

Daca nu stiti cazul, aflati AICI.

 

Pe scurt, deranjati de cainii vagabonzi care se tot plimba prin curtea institutiei, sindicalistii au lansat propunerea salvatoare de a scrie pe animale #muiepsd, ca poate asa se mobilizeaza cineva sa le ridice.

 

Faptul ca niste oameni din sistem au remarcat (oficial) stupizenia administrativa de la Interne – unde sefii sunt mai preocupati sa retina in trafic cetatenii cu placute de inmatriculare injurioase decat sa rezolve chestiuni simple, precum securizarea unui perimetru institutional – este, insa, doar o jumatate din adevarul factual.

 

In postarea de pe Facebook, angajatii de la Garda de Coasta mai scriu ceva: cainii din curtea lor ar veni "culmea, dintr-un cartier de locuinte sociale amplasat fix langa gardul unitatii, in buricul orasului, pentru alegatorii colorati ai fostului primar rosu al Constantei."

 

Ce fac colegii din presa in conditiile date? Multi preiau postarea si scriu stiri plecand de la continutul ei, dar sterg cu totul partea cu alegatorii colorati. O sterg pur si simplu, ca si cum nu ar fi existat. Isi dau seama ca nu e in regula – altfel nu ar fi editat prin omisiune –, dar nu taxeaza afirmatia pentru ca stirea trebuie sa fie despre #muiepsd si nimic nu o poate umbri.

 

Evident ca, intr-o lume normala, orice referinta peiorativa de rasa venita din partea unor angajati ai sistemului de lege & ordine ar fi fost taxata extrem de dur, nicidecum menajata din simplul motiv ca emitatorii ar fi de partea buna a baricadei anti-pesediste.

 

Jurnalismul si publicul pe care il serveste nu pierd prin relatarea si confruntarea faptelor. Pierd tocmai prin omiterea lor.

 

Nu exista un "bine mai mare" si "mai nobil" care merita servit de jurnalisti chiar impotriva metodelor meseriei. Am mai auzit noi teoria asta, reciclata si in cazurile Gabriel Oprea sau Elena Udrea, despre care ni s-a spus ca au fost compromisuri rezonabile pentru a obtine Justitia care i-a condamnat pe Adrian Nastase si Dan Voiculescu.

 

Nimic bun nu poate sa fie construit pe un asemenea rationament.

 

Asa ca preferam oricand o lume (mai) normala in care anti-pesedismul sa ramana strict o chestiune de activism si actiune civica – si nu un factor de jurnalism prost-facut si prost-citit.

 

Meseria noastra nu este sa suflam in panzele unui Bine pe care – individual sau in grupurile noastre sociale – il asumam ca fiind optiunea corecta. Si daca asta nu e meseria noastra, atunci nici puterea de a deforma fapte, prin omisiune sau exagerare, nu e a noastra.

 

Jurnalism nu inseamna sa-i prezinti intr-o lumina favorabila pe cei care iti plac – si intr-una nefavorabila pe cei care iti displac. Jurnalism inseamna sa aduni fapte si date care, inlantuite, sa rezulte intr-o relatare (de interes public). Pe care cititorul, privitorul sau ascultatorul sa o poata intampina cu propria judecata.

 

#muiepsd nu inseamna justificare pentru rasism. #muiepsd nu inseamna ca jurnalistul anti-pesede ar trebui sa inchida ochii la exprimari de tipul alegatori colorati, daca tot se apuca sa relateze despre comunicatul care include sintagma.

 

E de maxim interes democratic ca niste angajati ai unei institutii bugetare de forta, care servesc cetateni, nu colorati si ne-colorati, sa fie interpelati cu privire la faptele lor. Fapt e ca au folosit public o expresie care ar fi trebuit sa le anuleze orice efort ulterior de argumentare.

 

Dar nu: niste jurnalisti si redactiile lor au considerat ca exista un obiectiv mai mare, anti-pesedist, care trebuie servit, fie si prin perierea comunicatului buclucas si inventarea unor falsi eroi populari.

 

Nimic bun nu poate sa fie construit pe asemenea premise. Nici jurnalism, nici informare publica, nici liber arbitru, nici macar activism onest. E doar teren arid.

 

Iata si recomandarile saptamanii.

 

Ce nu poate lasa in urma Diana Oncioiu


Unul in care istoricul Yuval Noah Harari vorbeste despre cea mai recenta carte a sa, despre meditatie, prezent, fake news si importanta informatiei de calitate pentru care ar trebui sa fim dispusi sa platim.


  • Un deceniu

Deceniul in care aproape ca am salvat planeta. Un dosar The New York Times despre cum a ajuns incalzirea globala subiect, despre cei care au luptat ca ea sa fie un subiect, despre victoriile lor, dar si despre esecul oamenilor de a face schimbari, in prezent, pentru un viitor care nu va fi al lor, ci al urmasilor.


Ce nu poate lasa in urma Iulian Andrei


  • Un film 

Omul care a salvat lumea. Cu un personaj fabulos.


  • Un alt film 

Geniul. Din care puteti afla frumoasa si trista poveste a lui Thomas Wolfe.


  • O carte

Una in curs de aparitie, Anti-damblale, de Radu Cosasu. Editura Polirom.


  • Curiosul caz al peste porcine

AICI.


Ce nu poate lasa in urma Vlad Stoicescu


  • O privire in viitor?

Un sistem de supraveghere in masa cum n-ati mai vazut niciodata, AICI.

Comentarii

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.