"Apertura"

Jurnalul cubanez. Aleea Zorilor

de Iulian Andrei | Foto: Flickr/Nathan Laurell 17-05-2013

Textul care urmeaza nu este, pana la capat, nicio oarecare suma de note de calatorie, nici reportaj, nici eseu, nici memorii. Ce este, asadar? Ziaristul Andrei Craciun a fost in Cuba. E de ajuns asta. Bucurati-va de prima parte dintr-o serie editoriala generoasa, care debuteaza aici si va fi urmata de alte doua texte.

Sunt in cursa Air France 3534 de la Paris la Havana. Vin din Belgia, de la belsug, de la trei mese pe zi, incepute cu cate un “starter”. De la ghiftuiala din Belgia, asadar, unde fumul invizibil al progresului distruge deja cladirile din sticla si iluzii – si sunt atat de putini cei care au ochi sa vada ce e de vazut. Se simt bine birocratii la Bruxelles, isi masoara bunastarea in consum. E tot ce le-a mai ramas. Nu au radacini si nu au nici viitor, desi planurile de pensii par sigure. Sunt nefericiti, si nici macar nu inteleg asta. Fac o escala la Bucuresti. Am mari probleme acasa, dar toti avem, cumva, mari probleme acasa. E banal. Asa e acum.

 

Ce caut eu in Boeingul acesta? Ce caut eu spre Havana? Sunt ore grele intre Franta si Cuba. Le umplu privind in ecranul din fata mea intreaga serie din “Stapanul inelelor”. Sunt ultimul om din lume care nu o vazuse. Acum nu mai e nimeni, gata. Ma uit in ochii lui Ian McKellen, mai cunoscut sub numele de “Gandalf”. “Important e ce faci cu timpul ce ti s-a dat”, imi spune “Gandalf”. Nu stiu daca replica asta e la fel pentru toti cei care urmaresc filmul si nici nu ma intereseaza. Ce fac cu timpul care mi s-a dat?

 

Nu mai e mult pana la Havana. Rezist, trebuie. Inchid privirea: sunt in clepsidra, e limpede ca voi muri curand sufocat de tot timpul acesta care se prabuseste. Ma trezesc. “Stimati pasageri, bun venit in Cuba”.

 

Anul 2003. Am douazeci de ani. Sunt student la stiinte politice, la Bucuresti. Se povesteste despre mine ca beau cate o bere si ma cred Lech Walesa. Complet fals. Intai, ca nu prea beau, caci nu am bani si, apoi, ca in “Insemnari din subterana”, sunt un om bolnav, sunt un om rau, imi da de furca mai ales ficatul. Mai mult, Lech Walesa e anost, n-are nicio harfa. Nu vreau sa fiu el. Ne strangem pe “La Motoare”, e adevarat, hipsterii mai batrani, hipsterii avant-la-lettre, stiu. Am douazeci de ani, la dracu`. Port un tricou negru cu Che Guevara care fumeaza trabuc sub steaua de pe steagul cubanez.


Prietenul meu, mai conservator, e sceptic cand vine vorba de socialism. Imi spune ca nu e bine cu ala pe piept. Imi spune, de fapt, “coaie, nu asa, nu ala”. “Stiu, coaie, dar nu aveau cu Konrad Adenauer, chiar n-aveau”. Glume de studenti la stiinte politice. Glume. Prietenul meu are in el o inteligenta vulgara, prematur blazata. Va rata, o stiu. Trasatura dominanta a caracterului sau este melancolia. O ascunde bine, dar eu o stiu. Si eu voi rata. Poate ca bem, totusi, o bere.


Aprilie 2013. Aterizez pe Aeroportul Jose Marti si vad ca port acelasi tricou negru cu Che Guevara. Sunt noua ani de la “Motoare”. Viata noastra. Arareori il imbrac. Inima mi-e la stanga, dar viata, viata trece, si cand viata trece nu il mai pui pe Che in piept. Nu mai.

Nu ma mai entuziasmez lesne. Stiu China, ce pot afla nou? Taxiul de la aeroport pana la adresa unde trebuie sa ajung costa 25 de CUC. Un CUC este echivalentul unui dolar american. Cuba foloseste doua monezi. Una pentru cubanezi, una pentru turisti. Turistii sunt jefuiti la fiecare pas, cu acesti cuci, dar, in mod curios, nu pare sa le pese. 25 de cuci. E enorm, dar inca nu stiu cum merge treaba. Havana ma sperie. Da, vreau sa ii spun taximetristului sa se intoarca, sa treaca de aeroport si sa mearga tot inapoi, peste Ocean. Vreau acasa, vreau in Europa! La prima vedere, Havana e exact Zabrautiul din Ferentari, asa e. Nu sunt cine stie ce erou, niciodata n-am fost, dar nu ma intorc, nici macar cand vreau. Merg, ca boul, tot inainte. !Hasta la victoria siempre! Nu taximetristule, nu fratele meu negru, nu mai intoarce, opreste, opreste aici!


Ajung pe Lealtad, la numarul 262, la doamna Amada. Frumos nume. Imi da curaj. Numai ca doamna Amada imi intinde o mana cu doar patru degete. Simt primul fior de frig. Nu e inserarea. Nu. Sunt orele 18 si e teribil de cald la Havana.

 

E decembrie 2012. Inca sunt ziarist angajat la un ziar, probabil ultimul. Ajung in leprozerie, la noi, la Tichilesti. Vad oameni carora le cad degetele, ba uneori chiar palmele. Incerc sa le cantaresc sufletele, dar adevarul este ca nu e usor.


Sunt alaturi de domnul Z., un prieten spaniol care prefera, in cadrul acestui text si nu numai aici, anonimatul. Imi verific tot vocabularul de spaniola. Nu, nu stiu cuvantul. Il intreb in romana, domnul Z. vorbeste oarecum romana. “Lepra, crezi ca e lepra?”. Nu, nu poate sa fie. Ramanem la doamna Amada, ce sa mai facem? Trasaturile lui schiteaza un calm aspru. Il cred. O botezam pe gazda noastra “doamna de patru degete”, radem de ea si de noi, si iesim in strada.

 

Aici, “Radio Bemba”!


Ne indreptam spre Malecon, faleza Havanei. Toti ne arata respect, ba chiar prietenie. Ce dracu` se intampla? Spaimele noastre se topesc in arsita acestui prim asfintit de Caraibe. Iar femeile – femeile poarta doar metafore! Le urmaresc lacom, ca un voyeur, ca un spion, ca un poet, ba chiar ca un lup, ca un soldat, ca un star de cinema, ca in muzica usoara de pe Campiile Elizee ale Parisului, dar imi propun sa fiu cat se poate de cast. Am o varsta, am o situatie.

 

376

 

Facem dreapta inspre Habana Vieja, Centrul Vechi. Trecem pe langa case coloniale care stau sa se prabuseasca. Uneori, chiar se prabusesc. Chestia asta se numeste “derrumbe”. Cladirile se descompun si cad. De cele mai multe ori se inregistreaza morti, dar despre asta se vorbeste la “Radio Bemba”, “Radioul Buzelor”, cum ii spun ei, “Radio Sant”, cum ii spuneam noi. Se mai publica, e adevarat, cateo stire in “Granma”, oficiosul Partidului, dar rar si intotdeauna cu un interes ascuns. Merg jumatate dintr-o jumatate de ceas. Niciunul dintre cetatenii pe care ii intalnesc nu este alb.

 

Sunt nascut la inceputul anilor '80 in Romania socialista. Primii mei prieteni sunt negri, copiii unor studenti care locuiesc intr-un camin din Grozavesti. Gasesc ca e unul dintre cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat. Ma imunizez la unele boli ale secolelor XX si XXI.

 

Imi dau seama ca mi-am uitat la Bucuresti periuta de dinti. Poftim, necaz! De unde cumperi o periuta de dinti, seara, in Havana? Aici nu sunt supermarketuri, aici nu exista Carrefour. Ma lasa nervii. Concentreaza-te! Cand eram mai tanar, dadusem comunismului aceasta definitie, care nu se regaseste in nicio lucrare de specialitate, e a mea: comunismul este un sistem de relatii - atat. Imi amintesc definitia si imi dau seama ca trebuie, urgent!, sa imi fac relatii. 

Locuiesc o vreme intr-un mic oras monoindustrial, mai exact pe Aleea Zorilor, la numarul 4, blocul C2, etaj 1, apartament 28. Parintii mei, mai ales mama, sunt profesori de matematica la singura scoala din oras. Vecinii nostri de palier: doi cizmari cu familiile si o croitoreasa, cu familia. Unul dintre cizmari e alcoolic. Are patru fii, si toate cuvintele care se pot folosi despre ei sunt de umplutura. Favorizez, indeobste, exagerarile. Nu si acum: sunt copii buni. Am nostalgia acelei scari de bloc, care se prea poate sa fi fost paradisul din care, mai tarziu, m-am vazut aruncat - intr-o iarna un camion ne-a strans toata mobila si am plecat la "mai bine". 

Cizmarul acesta alcoolic are in el ceva dintr-un monstru si altceva dintr-un inger. Mai tarziu aflu ca multi dintre oameni, daca nu toti, sunt asa. Cred ca a murit, tanar, acum mai bine de un deceniu. Ma gandesc uneori, nu prea des, la el. Sotia nu il mai primea acasa. Se balbaia ingrozitor, repeta la nesfarsit intrebarea asta retorica, "Pai si, pai si?". Unora le era frica. Eu eram un cacacios, dar de el nu imi era frica, nu mi-a fost niciodata, nu stiu sa spun de ce. Aveam cinci sau poate ca sase ani cand m-a prins de mana si mi-a zis: "Pai si, pai si, pai si, e bine asa?".  

Atunci am vazut prima data un barbat plangand. Fusese din nou alungat de acasa. Statea  prabusit, la intrarea in bloc, cu capul rezemat in piept si privirea inspre centrul pamantului. Era inalt si foarte slab, un fel de schelet longilin. Putea a rachiu sau poate ca a votca. Avea ceva dintr-un personaj negativ din filme, care se lupta sa se invinga, dar nu se invinge. Nu i-am dat niciun raspuns. L-am lasat sa vorbeasca si a vorbit pana cand a tacut. Obosise, de parca sapase adanc in el, pana cand isi gasise inima si dupa ce a gasit-o nu i-a mai ramas nimic de spus. Atunci am invatat: oamenii prabusiti in fata cladirilor trebuie ascultati. Sa nu va fie frica de cei cazuti!Sa ii ascultati!


Cineva care cunoaste pe cineva care cunoaste pe cineva


Cubanezii obisnuiesc sa sada pe borduri, in fata caselor. Par definitiv cazuti, dar nu sunt. Unul se ridica brusc si ne invita, pe mine si pe domnul Z., la o promenada pentru a ne arata “adevarata Cuba”. Probabil ca ne simte gaste, isi da seama ca suntem in prima noastra seara la Havana, probabil nu parem entuziasmati de intalnirea cu el, caci se grabeste sa adauge: “Stati linistiti, in Cuba nu exista violenta fata de turisti”. Suntem plamaditi dintr-un aluat de calitate indoielnica, veche, europeana, prizonieri ai unei viziuni inguste despre lume, aproape paranoici. Ne lasam, insa, pe mana cubanezului. Aflam ca il cheama Ignacio, ii voi spune San Ignacio. Inteleg repede ca poate fi o relatie in sistem.

 

Ii explicam problema cu periuta. De unde am putea oare? Ne zambeste ca unor prunci.Va trebui sa mergem la el acasa. Locuieste chiar langa spital si are pe cineva care are pe cineva care lucreaza la spital. Nu stim noi oare ca toti cubanezii fura de la locurile de munca? Ei bine, la spital se aduc periute noi, sigilate. Cunostinta lui ma poate ajuta cu o periuta noua, sigilata, furata. In timp ce urcam scarile catre locuinta lui Ignacio imi vine in minte, fara niciun motiv, articolul numarul 12 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului: “Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare in viata sa personala, in familia sa, in domiciliul sau in corespondenta sa, nici la atingeri aduse onoarei si reputatiei sale”. Femeia imi da periuta. Ii dau doi cuci la schimb. E mult, dar asa functioneaza comunismul.

 

San Ignacio ne invita apoi sa incercam fetele de care se ocupa. E si peste, asadar. Nu in seara asta, suntem obositi. Vom tot repeta fraza asta - pana la sfarsit. Incearca sa ne vanda trabucuri, furate si ele dintr-o cooperativa. Nu cumparam si, pentru ca in Cuba nu exista violenta fata de turisti, sfarsim asezati pe bordura, care cu o bere, care cu un rom, vorbind cu baietii din cartierul lui San Ignacio.

Mi se da o educatie umanista, care imi face in mod egal si bine si rau. Cred in dreptate si alte utopii. Indur destula foame pentru dreptatea in care cred. Managerii cred in bani, nu in dreptate. La 12 ani fug de acasa cu trenul, ca sa ma joc la computerul unui coleg de clasa. Era singurul care avea computer. Calatoresc aproape 15 kilometri. De atunci  tot ratacesc prin lume, ca si cum as fi din neamul lui Cain, desi nu sunt. Rasucesc si eu fusele orare, ca intr-un blestem sau ca intr-o binecuvantare.Trec din trenuri in autobuze in berline in masini break in vapoare in biciclete in taxiuri in avioane in limuzine  in tramavaie, la nesfarsit. Parca traiesc intr-una din cartile din tineretea lui Orhan Pamuk, "Viata cea noua", sau alta.


In buzunare port hartii pe care scriu idei, de obicei ale altora. Duc, totodata, cu mine un carnet cu coperti de culoare neagra unde imi scriu, de ani de zile, o scrisoare pe care nu mi-o voi expedia niciodata. Niciodata nu stiu ce gasesc in buzunarele astea nenorocite. Sunt biletele mele de papagal. Imi tin de horoscop si de sprijin. "Nimic adevarat - cu adevarat - nu apare vreodata in ziare". Saul Bellow, Iarna Decanului. Saule, Saule, de ce ma prigonesti? Uite, eu scriu adevarul si il scriu in ziare, fiindca imi place viata ziarelor- viata de libelula, de clipa, de fapt divers. Voi scrie in ziare pana la moarte - a lor sau a mea, mi-e egal. Daca mai traia, ii expediam o vedere din Havana. Pe spate i-as fi scris "Viata e un fapt divers, domnule Bellow". Semnam, bineinteles, Andrei Craciun, poet minor, care scrie adevarul  in ziare.


Copilaresc intr-un cartier in care sunt cam cincizeci de baieti de varsta mea. Cincizeci! O fi fost politica anti-avort a dictaturii, ne-om fi nascut din intâmplari irevocabile, nu stiu. Ce stiu: am avut Aleea Zorilor. Am domnit acolo, am duminicit acolo, am condus-o, ca niste regi, ca niste lorzi, ca niste testoase ninja. Eu am fost Michelangelo si inca mai sunt. Din astia cincizeci, eu umblam toata ziua cu Dig, cu Costica Dop, cu Adi, cu Mache si cu Fluture. La subsolul blocului C2, la canalizare, era foarte mult cacat. Cel putin o data am intrat in acel beci si am trecut, ca niste acrobati fara succes, peste tevile de acolo. Cel putin o data am cazut in cacat pana la gat. Scena mea preferata din cinematografie este din filmul “Slumdog Millionaire”. Stiu  eu cum si de ce.


Vine Revolutia, cade Ceausescu, urmeaza tranzitia, Romania ajunge o colonie si trebuie sa plecam toti prin lume ca sa supravietuim. Aleea Zorilor e, astazi, pustie. Ramane, insa, in noi, ceva, o copilarie pe care o ducem in bagajul de inima. Cu viata, vom renunta la toate, le vom arunca peste bord. Da: o sa avem intotdeauna bagajul de inima si cam atat. Nu exista cala pentru Aleea Zorilor.  


377

 

San Ignacio face prezentarile. Iata-l pe fratele lui, e un gras (in Cuba sunt putini grasi, cum erau si la noi pe vremuri, cate unul pe fiecare scara de bloc, si cam atat, de obicei i se spunea chiar asa “Grasul”, articulat cu articolul hotarat enclitic l – e gras ca un mar copt), iata-i si pe prietenii sai si ai fratelui sau. Au copilarit toti, aici, pe strada. Lucreaza – unul la un service auto, altul la o terasa, si asa mai departe. Au copii. Urmaresc stirile. Sunt la curent cu ce se intampla in lume. “Cum merg treburile prin Spania? 25% somaj, trebuie sa fie ingrozitor, nu?”.

 

Cubanezii din strada au mai multe informatii decat romanii din strada. Si nu sunt 15% care sa creada ca de Paste se sarbatoreste Nasterea Domnului. Nu sunt. Guvernul comunist a pus totul pe doua carti: pe educatie si pe sanatate. Vor pierde, dar deocamdata se vede. Librariile - vom afla - sunt pline. Cubanezii citesc, vorbesc civilizat si avizat, cotrobaie ca prin buzunarul nadragilor prin geopolitica, literatura si sport. Se vede si influenta propagandei, dar sunt prea inteligenti ca sa creada tot ce scrie in “Granma”, ba chiar si in “Juventud Rebelde”.

 

Si mai e ceva, pe masura ce noaptea incepe sa treaca, si dezbatem fapte diverse, ma uit la San Ignacio si la fratele lui si la prietenii lor si vad in ei, din abundenta, prietenia. Sunt duplicitari, si-ar da si nevestele turistilor pentru suficienti cuci, dar, totodata, au sufletele curate. Iti spun viata lor, cat se poate spune din ea. Trebuie sa vorbeasca, cuiva trebuie sa ii spuna. Ne dau sfaturi care mai tarziu ne vor salva viata: daca nu v-ati facut vaccinul anti-holera, nu beti apa de la robinet si nu consumati sucuri de pe strada – au in ele apa de la robinet. Noi, cubanezii rezistam, voi ati muri. Nu am platit informatia asta.

 

Despre Romania stiu: Gica Hagi, Campionatul Mondial din 1994, Nadia Comaneci, Nicolae Ceausescu (pe care, e drept, il confunda, cateodata, cu Tito), suntem plini de tigani, la Mundialul din 1998 ne-am vopsit toti blonzi, in Havana exista un cantaret de hip-hop, underground, alb, inalt, roman la baza (n-am reusit sa dau de el), Transilvania, care e in Vestul Romaniei, si in care se spune ca ar fi trait Dracula, dar bineinteles ca nu exista vampiri, Romania a fost si ea o tara revolutionara, dar nu mai e, suntem vecini cu Rusia, nu? Nu pot sa raspund ca nu.

 

Alt bilet de papagal: “Ce scriu eu aici e adevarat pana cand trece altcineva pe aici si va aranja lumea conform propriei viziuni”. John Steinbeck, Calatorii cu Charley.


Si a fost seara si s-a facut dimineata. Ziua intai.


  • Foto: Flickr/Nathan Laurell

Comentarii

Anonymous: 26-05-2013

La naiba, Cuba e ok, asa cum

La naiba, Cuba e ok, asa cum imi imaginam. Comunismul disciplineaza cu forta, capitalismul da libertate instinctelor...hmmm, parcă mai era ceva...

Iulian Andrei : 31-05-2013

Cuba chiar e ok.

Cuba chiar e ok.

ionut: 16-09-2013

AS DORI SA STIU SI EU MAI

AS DORI SA STIU SI EU MAI MULTE INFORMATII DESPRE HAVANA,PT CA URMEAZA SA MNERGEM ACOLO INCHIRIEM MASINA IN VARADERO SI DACA SE POATE CIRCULA CU MASINA INCHIRIATA, AM INTELES CA NU SE POATE PARCA IN HAVANA PT CA SE FURA, CUM ESTE TRAFICUL PENTRU CA LA PICIOR NU AVEM TIMP SA O FACEM, MULTUMESC , ASTEPT RASPUNS

Iulian Andrei : 17-09-2013

Salut.Nu recomand sa

Salut.Nu recomand sa inchiriezi. O masina (taxi) pana in Varadero costa aprox. 70 CUC. Traficul e haotic, regulile de criculatie fiind cam arbitrare.

Succes.

A.

ionut: 15-10-2013

multumesc mult

multumesc mult

Comenteaza

The content of this field is kept private and will not be shown publicly.