“Sunt multe prilejuri de a cunoaste sufletul uman”, mi-a spus la un moment dat Gheorghe Florescu, in ziua aceea cu soare inselator de martie in care i-am ocupat un metru patrat de magazin cu intentia de a-i cantari sufletul. Stateam in picioare, langa el, sprijinit de tejgheaua inalta si clientul numarul cinci abia parasise magazinul. Nu cred ca apucasem inca sa-l intreb ceva care sa iasa din categoria nimicurilor, dar intuise deja, fara sa-si dea seama, de ce eram acolo. Mie mi-au fost necesare aproape doua luni ca sa inteleg exact. “Cine sunteti, domnule Florescu?” ar fi fost, de la inceput, o intrebare ipocrita. Stiam cine este. Si stiam ca despre el nu mai era aproape nimic de adaugat. Randurile care urmeaza sunt rezultatul unui esec chinuitor. Acela de a nu putea scrie. La inceput, am crezut ca e doar o fatalitate. Zilele, insa, au trecut. Apoi saptamanile. Apoi am realizat ca numar deja lunile. Am fost pe punctul sa renunt la Gheorghe Florescu. Iata confesiunea unui ziarist.
mai mult...



